Henri Poincaré – Știință și ipoteză

Editură: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
An: 1986
Număr de pagini: 242
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: verbatim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

Pentru un observator superficial, adevărul științific se află în afara oricărei îndoieli; logica științei este infailibilă și, dacă savanții se înșeală câteodată, aceasta se datorește faptului că îi nesocotesc regulile. Adevărurile matematice derivă dintr-un mic număr de propoziții evidente, printr-un lanț de raționamente perfecte, și se impun nu numai nouă, ci și naturii însăși. Ele îl încătușează chiar și pe Creator, îngăduindu-i să aleagă dintre câteva soluții, relativ puțin numeroase. Ne vor fi suficiente în acest caz câteva experiențe pentru a afla ce alegere a făcut el. Din fiecare experiență vor putea rezulta, printr-o serie de deducții matematice, o mulțime de consecințe, și astfel fiecare dintre ele ne va dezvălui un colț al Universului. Iată care este pentru oamenii obișnuiți și pentru liceenii care capătă primele noțiuni de fizică originea certitudinii științifice. Iată cum înțeleg ei rolul experimentării și al matematicilor. Tot astfel îl înțelegeau, acum o sută de ani, mulți savanți care visau să construiască lumea apelând cât mai puțin la experiență.

Ludwig Wittgenstein – Cercetări filosofice

Editură: Humanitas
An: 2004
Număr de pagini: 415
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: S. M.
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

„În cele ce urmează, public gânduri, sedimentarea unor cercetări filozofice cu care m-am ocupat în ultimii cincisprezece ani. Ele privesc multe subiecte: conceptele de semnificație, de înțelegere, de judecată, de logică, fundamentele matematicii, stările de conștiință și alte lucruri. Am pus pe hârtie toate aceste gânduri ca remarce, drept scurte paragrafe. Uneori în șiruri mai lungi despre același subiect, alteori în schimbare bruscă, sărind de la un domeniu la altul. – La început, intenția mea a fost să le strâng pe toate acestea într-o carte, despre a cărei formă am avut, în diferite momente ale timpului, reprezentări diferite. Esențial mi s-a părut însă ca gândurile să treacă într-o ordine firească și fără poticneli de la un subiect la altul. După mai multe încercări nereușite de a suda rezultatele mele într-un astfel de întreg, mi-am dat seama că asta nu-mi va reuși niciodată. Că tot ceea ce aș putea scrie mai bun nu ar fi niciodată mai mult decât remarce filozofice; că gândurile mele paralizau de îndată ce încercam să le împing într-o direcție, împotriva înclinației lor naturale. – Iar acest lucru era legat, desigur, de însăși natura cercetării. Căci ea ne obligă să cutreierăm, de-a lungul și de-a latul, în toate direcțiile, un teritoriu întins al gândirii. – Remarcele filozofice din această carte sunt, ca să spunem așa, o mulțime de schițe ale unor peisaje, care au luat naștere în cursul acestor lungi și întortocheate peregrinări.”

Emil Cioran – Razne

Editură: Humanitas
An: 2012
Număr de pagini: 128
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

„Noi nu dăm glas decât durerilor ce nu au nume” sunt primele cuvinte ale acestei cărți. Ele au valoare de exordiu, deși pot îndeplini foarte bine și rolul de epitaf. Anunță programatic un obiectiv greu de atins și de cuprins într-o formă estetică ori culturală. legătura dintre cuvânt și suferință revine obsesiv în paginile acestei cărți, dar nu pentru a spune că durerile ce nu au nume vor primi unul, ci, dimpotrivă, pentru a denunța absurditatea unei asemenea încercări: „0 să-mi azvârl în spațiu slovele ca-n rătăcirea lor fără de noimă nimeni să ne le mai poată culege într-un înțeles, să se sfârșească astfel sârguirea de-a-nfrânge vasta uimire sau de-a ușura geamătul duhului uluit în întinderile nemângâierii şi nici o minte vreodată să nu mai adune vocabularul slobozit în vid pentru a mai găsi vreun nume vreunui lucru din lume și lumii înseși, ca totul să revină la vremea când nici un cuvânt nu limita vreo ființă, ca totul să revină la nespusul general, în care zăceam când nu purcesem încă spre fala zadarnică a graiului” (p. 27). Acesta este răspunsul dat de Cioran unei întregi serii de întrebări care nu-i dau pace și care-i confirmă inutilitatea gestului cultural. Să fie pură coincidență faptul că În prima carte apărută în limba franceză, Precis de decomposition, publicată în 1949, dar scrisă într-o primă versiune (care purta titlul Exercises negatifs) încă din 1946, abundă pasajele în care autorul denunță insuficiența limbajului și inutilitatea filozofiei? Nicidecum, din moment ce există cel puțin o recidivă, sub formă de concluzie a unei serii de reglementări ironice în succesiunea lor, la o adică menite să ușureze calvarul existenței: „… a împinge filozofarea până la ultimul cuvânt, la ultimul cuvânt al ineficientei și-al ridicolului” (p. 48). , , A scrie în acest mod, afirmând inutilitatea limbajului și derizoriul gândirii, a adopta o postură zănatică în planul literelor și al filozofiei nu reprezintă numai o confirmare a titlului ales de Cioran pentru cartea sa, ci și o mărturie că s-a desprins de ele, că trebuie găsite alte căi pentru a formula altfel grozăvia existenței.

John L. Austin – Cum să faci lucruri cu vorbe

Editură: Paralela 45
An: 2005
Număr de pagini: 162
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

„Pentru că, după cum sugeram, nu există o distincţie evidentă şi definitivă între performativ şi constativ – primul fiind reuşit ori nereuşit, al doilea adevărat ori fals -, ne preocupă să găsim o definiţie mai clară a performativului. Am sugerat într-o primă fază un criteriu sau mai multe criterii, gramaticale sau de vocabular sau din amîndouă. Am arătat că nu există un singur criteriu absolut de acest gen şi că e foarte probabil că nu vom putea ajunge nici la o listă de criterii posibile. Mai mult, e sigur că ele nu vor putea distinge performativele de constative, pentru că, de cele mai multe ori, aceeaşi propoziţie este folosită în situaţii enunţiative diferite în ambele feluri, performativ şi constativ. Pare că încercarea e fără speranţă de la bun început, dacă e să lăsăm enunţurile aşa cum sînt şi să căutăm un criteriu. Totuşi, tipul de performativ de care ne-am folosit pentru primele noastre exemple (care are un verb la persoana întîi singular indicativ prezent activ) pare să merite interesul: cel puţin, dacă a produce un enunţ înseamnă a face ceva, „eul” şi „activul” şi „prezentul” par să fie exact ceea ce trebuie. Deşi, desigur, performativele nu seamănă deloc cu celelalte verbe la acest „timp”; există o asimetrie esenţială cu aceste verbe. Această asimetrie este tocmai caracteristica unei lungi liste de verbe ce par performative.”