Tucidide – Războiul peloponesiac

Editură: Editura Științifică
An: 1966
Număr de pagini: 787
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

De aceea, hotărâți-vă sau să cedați mai înainte de a primi vreo lovitură sau, dacă vom porni războiul – ceea ce eu socotesc că este mai bine -, să nu cedăm nici pentru un motiv important, nici pentru altul neînsemnat și să nu păstrăm cu teamă ceea ce am dobândit. Într-adevăr, impunerea unei foarte mari sau foarte mici pretenții constituie aceeași reducere în sclavie dacă ea se face, înainte de judecată, de niște oameni semenilor lor, egali în drepturi.  În ceea ce privește cerințele războiului și mijloacele fiecăruia dintre noi, ascultând fiecare lucru în parte, aflați că nu suntem slabi. Peloponesienii își lucrează singuri pământul, iar bani nu au nici particularii și nici vistieria publică; apoi, în războaie îndelungate și purtate pe mări sunt neîncercați, pentru că ei, din pricina sărăciei, duc unii împotriva altora războaie scurte. Astfel de oameni nu pot nici să echipeze corăbii, nici să trimită adesea în afară armate pedestre, ceea ce le impune să nu-și poată chibzui interesele particulare, să cheltuie din banii proprii și să fie și izolați de patrie prin mare. Pe de altă parte, prisosurile de avere ale cetățenilor susțin războaiele mai mult decât impozitele forțate. Oamenii care-și lucrează singuri pământul sunt mai dispuși să se ofere la războaie cu propria lor persoană, decât cu bani, pe de o parte, fiindcă sunt încredințați că e posibil să scape din primejdii, iar pe de alta, nu sunt siguri că n-au să-și cheltuie averea înainte de terminarea războiului, mai ales dacă războiul se prelungește peste așteptările lor, așa cum se întâmplă adesea. Peloponesienii şi aliații lor sunt în stare să reziste într-o singură luptă împotriva tuturor elenilor, dar nu pot să poarte război împotriva unei armate, care nu e egală cu a lor, deoarece, neavând un singur sfat, ei nu pot lua în grabă și executa repede hotărâri; apoi, toți au drept egal de vot și, neţinând de același neam, se grăbește fiecare să-și rezolve propriile interese, de aceea, așa cum este și firesc, ei nu duc nimic la bun sfârșit. Astfel, unii voiesc cu ardoare să pedepsească pe cineva, iar alții să-și vatăme cât mai puțin cele ale sale. Și, adunându-se din când în când, ei iau, pentru scurt timp, în dezbatere vreo treabă publică, iar în cea mai mare parte a timpului își văd de treburile lor particulare. Nici unul dintre ei nu-și dă seama că prin nepăsarea sa va aduce pagube interesului comun, ci socotește că altul o să se îngrijească și de interesele sale, astfel că, gândind fiecare în sinea lui la fel, nu observă că interesele comune sunt păgubite.

Sigmund Freud – Psihopatologia vieții cotidiene

Editură: Trei
An: 2010
Număr de pagini: 328
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Dacă dăm curs ipotezei că un mecanism asemănător celui dovedit a sta la baza uitării numelor ar putea acționa și cazul unor greșeli de vorbire, ajungem la o judecare mai profundă a acestor erori. Perturbarea ducând la eroarea de vorbire se poate datora, în primul rând, influenței unei alte componente a aceluiași discurs, cu acțiune anticipată sau retroactivă, sau unei alte versiuni a propoziției sau a suitei de idei pe care intenționăm s-o rostim — aici se încadrează toate exemplele menționate mai sus, împrumutate de la Meringer și Mayer; dar în al doilea rând perturbarea poate fi pricinuită, cum s-a întâmplat în cazul „Signorelli“, de influențe din afara cuvântului, propoziției sau suitei de idei, venind de la elemente pe care nu dorim să le enunțăm și de a căror acțiune luăm cunoștință abia datorită acelei perturbări. Factorul comun celor două moduri de apariție ale greșelilor de vorbire l-am vedea în simultaneitatea excitației, factorul disociativ — în poziția elementului perturbator înăuntrul ori în afara propoziției sau a suitei de idei. Deosebirea nu pare la prima vedere atât de mare, încât să intre în discuție pentru anumite concluzii din simptomatologia erorilor de vorbire. Cert este însă că numai în primul caz există perspectiva unor deducții privind existența unui mecanism de conexiune a sunetelor și cuvintelor, facilitând o înrâurire perturbatoare reciprocă — deducții pe care lingvistul spera să le obțină din studierea greșelilor de vorbire. În cel de-al doilea caz — influența din afara frazei sau suitei de idei — esențială ni se pare descoperirea elementelor perturbatoare; atunci s-ar ivi întrebarea dacă și acest al doilea mecanism al perturbării ar putea releva prezumtive legi ale formării limbajului.

Isaac Newton – Optica

Editură: Editura Academiei
An: 1970
Număr de pagini: 272
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: liviubogdan
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Nu este esențial ca firul de păr să fie înconjurat de aer sau de orice altă substanță transparentă. Udând o placă de sticlă șlefuită și așezând firul de păr în apa de pe sticlă și apoi punând pe ea o altă placă de sticlă în așa fel ca apa să umple spațiul dintre sticle, le-am ținut, în fasciculul de lumină de mai înainte, astfel încât lumina să poată trece perpendicular prin ele, și umbra firului la aceeași distanță era tot atât de mare ca mai înainte. Umbrele zgârieturilor făcute pe plăcile de sticlă erau de asemenea cu mult mai late decât trebuiau să fie și vinele de pe plăcile de sticlă de asemenea aruncau umbre la fel de late. În consecință, lărgimea mare a acestor umbre provine din alte cauze decât refracția aerului.

Aristotel – Organon, vol. 1

Editură: IRI
An: 1997
Număr de pagini: 480
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Serviciile pe care le-a adus Aristotel științei umane nu pot fi prețuite de ajuns. „A îmbrățișat toate problemele și s-a distins și în felul de a le pune”, spunea Aristotel (De generatione et corruptione, 1 , 2, 115 a) despre Democrit, pentru a cărui largă concepție materialistă avea o profundă admirație, cu toate că ea se deosebea în multe privințe de propria sa explicație a lumii și a vieții. Cel puțin tot atât de valabilă este această apreciere, dacă o aplicăm lui Aristotel însuși. Opera enciclopedică a lui Aristotel este tezaurul științei antice, din care s-au împărtășit peste două mii de ani Răsăritul și Apusul. Aristotel a creat științe noi, de exemplu, biologia (îndeosebi zoologia), psihologia și, cum vom vedea, logica – doctrina științei – și a sistematizat toate științele realului sau devenirii, de la fizică și meteorologie până la poetică și retorică, legându-le prin firul trainic al unei concepții atotcuprinzătoare și luminoase. Concepția aristotelică este poate cea mai vastă din câte au fost vreodată făurite. Cum spune Werner Jaeger, unul dintre cei mai buni cunoscători contemporani ai operei filozofului, Aristotel, prin neîntrecuta sa gândire analitică, atât de periculoasă pentru artă și mai ales pentru religie, este „fondatorul filozofiei științifice” și marchează de la început, chiar în cadrul școlii platonice, o orientare spre lumea fizică, în ciuda eclectismului său și a influenței platonice. O singură știință n-a promovat el: matematica, la care adăugăm acele discipline în care se aplică matematica la fenomenele fizice, dar pe care el le numea „matematică fizică” (optica, armonica, astronomia). Aceasta din urmă n-a rămas străină de preocupările sale, dar contribuția sa n-a fost întru totul fericită, fiindcă ea salvează și chiar consacră concepția geocentrică, într-un moment când aceasta era pe punctul de a fi părăsită pentru o concepție apropiată de cea modernă, copernicană.

Niels Bohr – Teoria atomică și descrierea naturii

Editură: Humanitas
An: 2013
Număr de pagini: 149
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Sarcina științei este de a extinde domeniul experiențelor noastre și de a le ordona, iar această sarcină prezintă mai multe aspecte, indisolubil legate între ele. Numai prin experiență putem ajunge să cunoaștem acele legi care ne dau o perspectivă cuprinzătoare asupra diversității fenomenelor. De aceea, pe măsură ce cunoașterea noastră se extinde, trebuie să ne așteptăm mereu la modificări ale celor mai potrivite puncte de vedere pentru a ordona experiențele noastre. În acest context trebuie în primul rând să amintim că toate experiențele noastre noi apar, desigur, în cadrul perspectivelor și formelor de percepție cu care suntem deja obișnuiți. Importanța relativă acordată diferitelor aspecte ale cercetării științifice depinde de natura problemei studiate. În fizică, unde problema constă în coordonarea experiențelor noastre privind lumea exterioară, întrebările legate de natura formelor noastre de percepție vor fi în general mai puțin acute decât e cazul în psihologie, unde obiectul de studiu este propria noastră activitate mentală. Uneori însă, tocmai această „obiectivitate” a observațiilor din fizică subliniază cât se poate de pregnant caracterul subiectiv al oricărei experiențe. Istoria științei ne oferă în acest sens numeroase exemple. E suficient să menționez marea importanță pe care a avut-o mereu cercetarea fenomenelor acustice și optice – intermediarele fizice ale simțurilor noastre – în dezvoltarea analizei psihologice. Putem de asemenea menționa ca exemplu rolul pe care descoperirea legilor mecanicii l-a jucat în dezvoltarea teoriei generale a cunoașterii.

Mircea Eliade – Sacrul și profanul

Editură: Humanitas
An: 2005
Număr de pagini: 170
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Omul religios trăiește astfel în două feluri de Timp, dintre care cel mai important, Timpul sacru, apare sub forma paradoxală a unui Timp circular, reversibil și recuperabil, un soi de prezent mitic regăsit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament față de Timp deosebește omul religios de cel nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce se numește, în termeni moderni, „prezentul istoric”, străduindu-se să ajungă la un Timp sacru care, în unele privințe, ar putea însemna „Veșnicia”. Nu este ușor de arătat doar în câteva cuvinte ce înseamnă Timpul pentru omul nereligios al societăților moderne. Nu intenționăm să abordăm filozofiile moderne ale Timpului și nici unele concepte pe care știința contemporană le folosește pentru propriile sale cercetări. Scopul nostru nu este de a compara sisteme ori filozofii, ci comportamente existențiale. Or, ceea ce se poate observa la un om nereligios este că și el cunoaște o anumită discontinuitate și eterogenitate a Timpului. Și pentru el există, în afară de timpul mai curând monoton al muncii, un timp al petrecerilor și al spectacolelor, un timp „festiv”. Și el trăiește după ritmuri temporale variate și cunoaște timpuri cu intensitate variabilă: când ascultă muzica preferată sau când, îndrăgostit, așteaptă sau se întâlnește cu persoana iubită, trăiește, evident, într-un alt ritm temporal decât atunci când muncește sau se plictisește.

Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, vol. 1

Editură:  Editura de stat pentru literatură politică
An: 1957
Număr de pagini: 731
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Digibuc
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Dar dacă facem abstracție de tot ce este subiectiv, adică de faptul că unul și același obiect se reflectă în mod diferit în diferiți indivizi și că-și transpune diferitele sale laturi în tot atâtea caractere spirituale diferite, atunci nu exercită oare caracterul obiectului nici o influență, fie ea cit de mică, asupra cercetării? Adevărul nu include numai rezultatul, ci și calea care duce spre el. Cercetarea adevărului trebuie să fie ea însăși adevărată și adevărata cercetare este adevărul în desfășurare, ale cărui verigi împrăștiate se înlănțuie în rezultat. Și nu trebuie oare felul cercetării să se modifice după obiect? Când obiectul râde, ea trebuie să fie serioasă, iar când obiectul este incomod, ea trebuie să fie modestă. Voi încălcați deci atât drepturile obiectului cât și pe acelea ale subiectului. Înțelegeți adevărul în mod abstract și faceți din spirit un judecător de instrucție care îl înregistrează pur și simplu. Sau poate că toate aceste frământări metafizice nu sunt necesare? Poate că adevărul trebuie înțeles pur și simplu astfel: adevăr este ceea ce ordonă guvernul, iar cercetarea intervine ca un al treilea element inutil și inoportun, care, din motive de etichetă, nu poate însă fi respins cu totul? Cam așa se pare că stau lucrurile. Căci cercetarea este concepută din capul locului ca ceva opus adevărului și de aceea ea apare în dubioasa tovărășie oficială a seriozității și a modestiei, virtuți pe care se cuvine, ce-i drept, să le aibă laicul în fața preotului. Inteligența guvernului este singura rațiune a statului. Este drept că celeilalte inteligențe și flecărelilor ei i se pot face, în anumite împrejurări, anumite concesii, dar ea trebuie să fie conștientă de aceste concesii și de faptul că, în fond, e lipsită de drepturi și, ca atare, se cuvine să fie modestă și plecată, serioasă și plicticoasă.

Julien Benda – Trădarea cărturarilor

Editură: Humanitas
An: 1993
Număr de pagini: 214
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cărturarii au predicat cultul acesta al statului puternic și al modalităților morale care îi asigură existenta mult dincolo de granițele politicului, ajungând într-o zonă mult mai generală. Astfel, mai toți moraliștii cu influentă în Europa au predicat, de cincizeci de ani încoace, pragmatismul, iar faptul acesta constituie neîndoielnic una dintre cele mai grave cotituri din istoria morală a speciei umane. Și nu exagerăm deloc importanța acestei schimbări de atitudine: cei care, timp de douăzeci de veacuri, i-au explicat omului că criteriul moralității unui act este caracterul său dezinteresat, că binele reprezintă o opțiune a componentei universale a rațiunii sale, că voința sa este morală numai dacă își făurește propria lege în afara obiectelor ei, încep acum să-i explice că moral este actul prin care el își apără existenta împotriva unui mediu care i-o contestă, că morală este opțiunea orientată spre putere, că secțiunea spiritului care determină binele este „dorința lui de viață” în tot ce are ea mai „străin de orice rațiune”, din moralitatea unui act se măsoară prin adaptarea lui la un scop și că nu există decât morala de circumstanță. Educatorii sufletului omenesc iau acum partea lui Callicles împotriva lui Socrate: iată o revoluție despre care îndrăznesc să spun că e mai gravă decât toate răsturnările politice.

Jean-Paul Sartre – Ființa și neantul

Editură: Paralela 45
An: 2001
Număr de pagini: 848
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună 


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

Cea mai cunoscută dintre lucrările filosofice ale lui Jean-Paul Sartre – filosof, prozator, dramaturg și jurnalist politic, personalitate de excepție a culturii franceze din a doua jumătate a secolului XX, figură centrală a existențialismului – este, cu siguranță, Ființa și neantul (L’etre et le Neant, 1943). Demersul autorului pornește de la întrebarea asupra ființei și se constituie ca o tentativă de a stabili o ontologie fenomenologică fondată pe raporturile dintre conștiință și libertate. Printr-un dialog permanent cu mari gânditori – de la Descartes și Hegel la Husserl şi Heidegger, Sartre analizează realitatea umană ca punct nodal în care ființa în-sine, ființa pentru-sine și ființa pentru-celălalt își desfășoară relațiile reciproce. Ca și în alte scrieri literare și teoretice ale autorului, și în această operă capitală, a cărei versiune romanească beneficiază de subtila înzestrare terminologică a Adrianei Neacșu, regăsim un Sartre filosof al libertății: el nu crede în fatalitate și-i acordă omului calitatea de stăpân deplin al propriilor valori și al istoriei.

Jacques Derrida – Expoziții

Editură: Idea Design & Print
An: 2001
Număr de pagini: 84
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Transformarea filosofiei în metafizică, în gândire care cultivă în discursuri specializarea profesionistă, a împărțit câmpul ei discursiv într-o zonă a discursurilor pentru profesioniști și o zonă a discursuri lor pentru toată lumea, tot așa cum modernitatea a introdus, odată cu pragul Reformei și Contrareformei, distincția între cultura de erudiție și cultura de masă. În chip paradoxal însă, ceea ce este filosofie pentru toți, ceea ce este filosofia „omului ca toți oamenii” poate fi folosită și de ceilalți filosofi, în propriile lor construcții. Pe când partea de filosofie pentru filosofi, filosofia profesionistă a culturii elitare de erudiție, filosofia pentru filosofi, ceea ce poate fi gustat, înțeles, acceptat nu mai de către filosofi, poartă o marcă atât de personală încât nu poate fi folosit ca atare în construcția altui discurs fără a recunoaște imediat pastișa. Devine ceva atât de particular, atât de specific, ca și amintirile proprii, memoriile, sau biografia, încât nu poate fi utilizat fără a sesiza imediat marca producției textuale. E, poate, o formă discursivă a timpului nostru, atât de mult întemeiat pe afirmarea propriei individualități, care răzbună refuzul alinierii într-o școală filosofică și reface steril relația nerecunoscută magistru-discipol prin proliferarea în pastișă discursivă a stilului mai multor mari filosofi.