Constantin Noica – Devenirea intru ființă. Scrisori despre logica lui Hermes

Editură: Humanitas
An: 1998
Număr de pagini: 581
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Ontologia s-a deschis de câteva ori cu teza: ființa nu e așa, nici așa; nu e asta, nici asta. Ar trebui încercată teza răsturnată: nici asta, nici asta nu e ființa. Un asemenea început de jos în sus are îndreptățiri istorice. În afara viziunii mitic-filozofice a gândirii indiene (neti-neti, spune fiecare realitate celui ce caută pe Brahma), în afara viziunii din Cartea lui Iov („nu e la mine, nici la mine”, spune fiecare realitate despre înțelepciune), stă începutul filozofic propriu-zis, prin „îndoiala metodică”, asupra lucrurilor, cu vorba lui Descartes, sau prin „reducția fenomenologică” cu vorba de mai târziu. Așa cum ființele vii nu exprimă viața însăși , sau limbile vorbirea însăși, lucrurile ce sunt nu exprimă ființa însăși.

C. G. Jung – Personalitate și transfer

Editură: Teora
An: 1996
Număr de pagini: 294
OCR: Nu
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

Pentru dezvoltarea personalității, diferențierea riguroasă de psihicul colectiv este deci cerința absolută, căci orice diferențiere deficientă determină o dizolvare imediată a individualului în colectiv. Există aici pericolul contopirii psihicului colectiv cu cel individual în cursul analizei inconștientului, ceea ce atrage după sine toate efectele neplăcute indicate anterior. Aceste efecte dăunează fie sentimentului de viață al pacientului, fie semenilor săi în cazul în care acesta are o oarecare influență asupra celor din jur. El va încerca inevitabil, dată fiind identitatea sa cu psihicul colectiv, să impună altora pretențiile inconștientului său, căci identitatea cu psihicul colectiv provoacă sentimentul unei valabilități generale („asemănări cu Dumnezeu”) ce ignoră pur și simplu psihicul personal al semenilor săi. (Acest sentiment derivă bineînțeles din universalitatea psihicului colectiv.) O atitudine colectivă presupune în mod firesc în cazul celuilalt același psihic colectiv. Acest lucru înseamnă însă ignorarea lipsită de scrupule a diferențelor individuale și a celor cu caracter general ce există chiar și în interiorul psihicului colectiv, cum ar fi de exemplu diferențele rasiale. Această ignorare a individualului înseamnă desigur o sufocare a individului, ceea ce duce la exterminarea elementului diferențierii în cadrul unei comunități. Elementul diferențierii este individul.

Michel Foucault – Istoria sexualității, vol. 2

Editură: Univers
An: 2004
Număr de pagini: 243
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Rezumând, s-ar putea afirma despre gândirea morală a Antichității referitoare la plăceri că ea nu se orienta nici spre o codificare a actelor, nici spre o hermeneutică a subiectului, ci spre o stilizare a atitudinii și o estetică a existenței. Stilizare, deoarece rarefierea activității sexuale se înfățișa ca un fel de imperativ evident, ușor de reperat: nici doctorii, când recomandă un anume regim, nici moraliștii, când le cer soților să-și respecte soțiile, nici cunoscătorii conduitei potrivite care trebuie adoptată în iubirea băieților nu vor spune prea exact ce trebuie sau ce nu trebuie făcut în succesiunea actelor sau a practicilor sexuale. Motivul nu era pudoarea și nici reticența autorilor, ci faptul că nu aceasta era problema: cumpătarea sexuală era un antrenament al libertății care prinde contur în stăpânirea de sine; iar aceasta se vădește în felul în care subiectul rezistă sau se abține în exercitarea activității sale virile și în felul în care se judecă pe sine în raporturile cu ceilalți. Această atitudine face posibile activități de valoare cu mult mai mult decât faptele comise sau dorințele tăinuite. Valoare morală care este totodată și valoare estetică și valoare a adevărului pentru că, țintind satisfacerea adevăratelor necesități, respectând adevărata ierarhie a ființei umane și având tot timpul în vedere ce este aceasta cu adevărat, ar putea da conduitei forma ce-i asigură reputația și o frumoasă amintire.

Jon Elster – Comportamentul social

Editură: ALL
An: 2013
Număr de pagini: 443
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Nu
Sursă: Libgen
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Motivul pentru care nu putem infera motivațiile altruiste din comportamentul altruist este acela că alte motivații pot mima altruismul. În terminologia din capitolul 4, putem vedea altruismul ca o specie de rațiune, care poate fi simulată foarte eficient atât de interes, cât și de pasiune. (Termenul „a imita” sau „a simula” poate să implice, dar nu neapărat, un efort conștient de a induce în eroare cu privire la motivațiile reale.) Mulți oameni care nu se preocupă prea mult de faptul de a fi dezinteresați sunt foarte preocupați de laudele primite pentru caracterul lor dezinteresat. Hume se înșală cu siguranță când susține că „a iubi gloria faptelor virtuoase este o dovadă sigură a iubirii de virtute” (italicele îmi aparțin). Dimpotrivă, Montaigne afirmă: „Cu cât este mai strălucitoare fapta, cu atât mai mult îi scad din valoarea sa morală, întrucât se naște în mine suspiciunea că fapta s-a manifestat mai mult pentru strălucirea ei decât pentru bunătate: bunurile puse în vitrină sunt deja pe jumătate vândute.” La limită, singurele acte virtuoase sunt acelea care nu ies niciodată la lumină. Bunica angelică a naratorului lui Proust a internalizat acest principiu atât de temeinic, încât îți atribuia toate acțiunile bune unor motive egoiste. În măsura în care virtutea are acest caracter discret, e posibil fie mai profundă decât o arată simpla aparență. Firește, din alte motive e posibil să nu fie.

A. P. Iușkevici – Istoria matematicii în Evul Mediu

Editură: Editura Științifică
An: 1963
Număr de pagini: 488
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Romania Inedit
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În stadiul ei timpuriu, matematica grecilor antici preia din matematica orientală un bogat material faptic , dar în epoca sa clasică din secolele V-III î.e.n. capătă trăsături principial noi. În studiile matematice pătrund adânc demonstrațiile; ca mijloc conducător în descoperirea de adevăruri noi se situează pe primul loc raționamentul logic, combinat desigur cu observația și inducția. Domenii mari ale matematicii se structurează în sisteme deductive, se construiește o teorie a demonstrației matematice, și toate acestea își găsesc expresia în stilul de expunere al manualelor didactice și al lucrărilor științifice. Problemele directe de calcul, după ce dau naștere unei serii de teorii superioare, trec pe ultimul plan. În virtutea unui șir de împrejurări, algebra ecuațiilor de gradul al doilea apare ca un ansamblu de teoreme geometrice privind aplicarea ariilor; descoperirea numerelor iraționale duce la crearea unei teorii generale a raporturilor dezvoltată însă doar parțial și de aceea incapabilă să înlocuiască pe un plan larg teoria numărului real. În secolul al III-lea înaintea erei noastre, se încheie alcătuirea fundamentelor geometriei, se pun bazele teoriei numerelor, ale teoriei secțiunilor conice și ale formelor antice ale metodelor de calcul integral și diferențial. În aceste capitole un aport esențial se va aduce de-abia cu două mii de ani mai târziu. În sfârșit, se pun primele pietre de temelie ale cunoașterii matematice a naturii: teoria muzicii, mecanica, inclusiv mecanica fluidelor, optica , cosmografia.

Mircea Eliade – Nostalgia originilor

Editură: Humanitas
An: 1994
Număr de pagini: 274
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Hermeneutica ocupă un loc preponderent în cercetările noastre deoarece, în chip inevitabil, ea este aspectul cel mai puțin dezvoltat al disciplinei noastre. Preocupați, și adesea de-a dreptul copleșiți,  de culegerea, publicarea și analizarea datelor religioase, muncă fără îndoială și urgentă și indispensabilă, savanții au neglijat adeseori să le studieze semnificația. Or, aceste date sunt expresia unor experiențe religioase diverse; în ultimă analiză, ele reprezintă poziții și situații asumate de om în decursul istoriei sale. Fie că-i place sau nu, istoricul religiilor nu și-a isprăvit opera după ce a reconstituit istoria unei forme religioase sau i-a determinat contextul sociologic, economic sau politic. Pe lângă toate acestea, el trebuie să-i înțeleagă semnificația – altfel spus să-i identifice și să-i elucideze situațiile și pozițiile care i-au făcut posibilă apariția sau triumful într-un moment anume al istoriei sale. Doar în măsura în care își va îndeplini această misiune – mai ales făcând accesibilă pentru omul modern semnificația documentelor religioase – știința religiilor își va duce la capăt adevărata ei menire culturală. Deoarece. oricare ar fi fost rolul său în trecut, studiul comparativ al religiilor este menit în viitorul apropiat să își asume un rol de primă importanță. Asa cum am spus-o în mai multe ocazii, momentul nostru istoric ne obligă la confruntări pe care nici nu le puteam măcar imagina acum cincizeci de ani.

Catherine Pierron, Odile Pierron – Cum să scriem

Editură: Polirom
An: 1999
Număr de pagini: 204
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Kurt Lewin, psihosociolog al anilor ’50, a contribuit în mare măsură la reprezentarea schimbării de opinie. Să ne întoarcem către modelul său de reprezentare – pe care, de altfel, îl aplică oricărui act de influență socială. Pentru a vă construi o părere, dispuneți în sinea voastră de un anumit număr de opinii prestabilite, de credințe, pe scurt, de un sistem de valori. În plus, în mod simetric, în fața acestei opinii care se înscrie într-un context particular, politic, religios…, ați acumulat deja fapte, păreri , tot felul de lucruri care au alimentat, mai mult sau mai puțin, sistemul vostru de valori. În voi se găsesc, în majoritatea timpului, forțe opuse care coexistă atât timp cât nu trebuie să luați o decizie. Două forțe contradictorii vă constituie deci „zestrea”: Faptul ne determină să nu mai discutăm actul de influență în termeni de „care sunt argumentele interesante, utile, ba chiar decisive?”, ci în termeni de „care este punctul de echilibru între informațiile pe care cititorul este susceptibil să le accepte sau să le respingă?”

Richard Feynman – QED: strania teorie despre lumină și materie

Editură: Pergament
An: 2007
Număr de pagini: 178
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Romania Inedit
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Trecutul fizicii este cunoscut ca o istorie a sintetizării multor fenomene într-un număr restrâns de teorii. De exemplu, în zilele de început, existau fenomene mecanice și fenomene termice; fenomene acustice, optice și gravitaționale. Dar, după ce Sir Isaac Newton a explicat legile mișcării, s-a descoperit curând că unele din aceste chestiuni aparent deosebite erau aspecte ale aceluiași lucru. De pildă, fenomenele acustice puteau fi complet înțelese ca mișcare a atomilor aerului. Deci su netul nu a mai fost considerat drept ceva suplimentar mecanicii. S-a descoperit, de asemenea, că și fenomenele termice pot fi ușor înțelese pornind de la legile mișcării. Astfel, porțiuni mari ale teoriei fizice au fost sintetizate într-o teorie simplificată. Pe de altă parte, teoria gravitației nu poate fi înțeleasă pornind de la legile mișcării, și chiar și astăzi ea stă izolată de celelalte teorii. Până în momentul de față, gravitația nu poate fi înțeleasă în termeni de alte fenomene. După sinteza fenomenelor mecanice, acustice și termice, a urmat descoperirea unui număr de fenomene pe care le numim electrice și magnetice. În 1873, acestea au fost sintetizate într-o singură teorie, dimpreună cu fenomenele optice, de către James Clerk Maxwell, care a avansat ipoteza că lumina este o undă electromagnetică. Deci, la acea vreme, existau legile mecanicii, legile electricității și magnetismului, și legile gravitației.

Jacques Derrida – Credință și cunoaștere

Editură: Paralela 45
An: 2004
Număr de pagini: 134
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

A salva, a fi salvat, a se salva. Pretext pentru o primă întrebare: e oare cu putință să disociem între un discurs asupra religiei și un discurs asupra mântuirii, adică asupra a ceea ce este sănătos, sfânt, sacru, teafăr, nevătămat, imun (sacer, sanctus, heilig, holy – și presupusele lor echivalente dintr-o mulțime de limbi)? Să fie oare salvarea în mod necesar mântuire, în fața sau pe urma răului, a greșelii sau a păcatului? Unde se află răul? Răul astăzi, în prezent? Să presupunem că există o figură exemplară și inedită a răului, a răului radical chiar, ce pare să marcheze epoca noastră și doar pe aceasta. Oare prin identificarea acestui rău vom ajunge la ceea ce ar putea fi făgăduința sau figura salvării pentru epoca noastră și, deci, la singularitatea acestei dimensiuni religioase despre care toate ziarele spun că se întoarce? Am dori așadar, în cele din urmă, să legăm problema religiei de aceea a abstracțiunii. De abstracțiunea radicală. Nu de figura abstractă a morții, a răului sau a bolii de moarte, ci de formele răului legate în mod tradițional de smulgerea radicală și deci de dezrădăcinarea abstracțiunii, trecând, mai târziu însă, prin aceea a locurilor de abstracție care sunt mașina, tehnica, tehnoştiinţa şi mai ales transcendența tele-tehnologică. „Religie și mekhane”, „religie și cyberspace”, „religie și digitalizare”, „religie și spațiu-timp virtual”: iată elementele unui scurt tratat al acestor teme care ne constrâng – în economia textului care ne revine – să concepem o mică mașină discursivă care, deși finită și perfectibilă, să nu fie prea neputincioasă. Pentru a gândi abstract astăzi religia, vom porni de la aceste puteri de abstracție, pentru a risca, în cele din urmă, ipoteza următoare: față de toate aceste forțe de abstracție și de disociere (dezrădăcinare, delocalizare, dezincarnare, formalizare, schematizare universalizantă, obiectivare, telecomunicare etc.), „religia” se află în același timp în antagonism reactiv și în supralicitare reafirmativă. Acolo unde cunoașterea și credința [foi], tehnoştiinţa („capitalistă” și fiduciară) și credința [croyance], creditul, credibilitatea, actul de credință vor fi fost dintotdeauna părtașe, în locul însuși, la îngemănarea opoziției lor. De unde și aporia – o anumită lipsă de cale, de făgaș, de ieșire, de salvare – și cele două surse.

Friedrich Nietzsche – Ecce homo

Editură: Dacia
An: 1999
Număr de pagini: 106
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În perspectiva faptului că în curând va trebui să adresez omenirii cea mai grea provocare care i-a fost aruncată vreodată, mi se pare indispensabil să spun cine sunt eu. În fond ar trebui să se știe: căci eu nu m-am „lăsat neatestat”. Disproporția însă dintre măreția sarcinii mele și meschinăria contemporanilor mei a reieșit la iveală prin faptul că eu nici n-am fost auzit, nici n-am fost văzut. Trăiesc pe propriul meu credit, poate este chiar doar o prejudecată că eu trăiesc? … Ajunge doar să stau de vorbă cu unul din „oamenii cultivați” care vin vara în Ober-Engandin, pentru ca să mă conving că eu nu trăiesc. În aceste împrejurări, este o datorie, împotriva căreia mi se răzvrătesc și obișnuințele, și mai ales mândria instinctelor mele, să spun anume: Ascultați-mă! căci eu sunt cutare și cutare. Mai ales nu mă confundați!