Michel Foucault – Istoria sexualității, vol. 3

Editură: Univers
An: 2004
Număr de pagini: 242
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

Neîncredere față de plăceri, insistență asupra efectelor abuzului asupra trupului și sufletului, valorizarea căsătoriei și a obligațiilor conjugale, pierdere a semnificațiilor spirituale atribuite iubirii băieților: în gândirea filosofilor și a medicilor din secolul al-doilea se vădește o mare severitate, atestată de textele lui Soranus și Rufus din Efes, ale lui Musonius ori Seneca, ale lui Plutarh, Epictet sau Marc Aureliu. Este lucru știut, de altfel, că autorii creștini au împrumutat – într-un mod explicit sau nu – masiv din această morală, iar majoritatea istoricilor de azi recunosc de comun acord existența, vigoarea și fortificarea acestor teme de austeritate sexuală într-o societate căreia contemporanii îi descriau, de cele mai multe ori pentru a-i face reproșuri, imoralitatea și moravurile inconsistente. Să lăsăm deoparte preocuparea de a ști dacă această stigmatizare era justificată: dacă nu luăm în considerare decât textele care se referă la acest lucru și la locul pe care i-l dau, se parc că a devenit mai insistentă „problema plăcerilor” sau, mai precis, preocuparea față de plăcerile sexuale, de relația cu ele și de practicarea lor. Este o dezbatere mai intensă a aphrodisiei, ale cărei forme deosebite și motive vom încerca să le reluăm.

Michael Dummett – Originile filosofiei analitice

Editură: Dacia
An: 2004
Număr de pagini: 280
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Timp de mai multe decenii, în urma unei separări greșite, s-a creat o mare prăpastie între cele doua tradiții ale filosofiei occidentale: cea analitică și cea care pe nedrept a fost numită „continentală”. Eu însumi m-am format în tradiția analitică și sunt încă foarte legat de ea. Dar și originile acestei tradiții sunt cât se poate de „continentale”. „Bunicul” a fost marele filosof și matematician Bemard Bolzano, iar „tatăl” ei filosoful și logicianul german Gottlob Frege. Între primii profesioniști ai acestei orientări îi găsim pe membrii Cercului de la Viena și pe austriacul Ludwig Wittgenstein. Separarea geografică a celor doua tradiții s-a produs din cauza regimului nazist, cu persecuțiile sale asupra evreilor, cărora cultura europeană le datorează totuși atât de mult. Așa se face că aproape toți cei care își desfășurau atunci activitatea în tradiția analitică în Austria, Polonia ori Germania s-au refugiat în Statele Unite sau în Marea Britanie. Însă pe mine m-a frapat faptul că, totuși, pe la începutul secolului al XX-lea, prăpastia de care aminteam mai sus nu exista. Mai mult, nimeni nu era conștient de existența a două școli de filosofie, atât de diferite.

Lucian Blaga – Trilogia cunoașterii

Editură: Humanitas
An: 2013
Număr de pagini: 650
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cititorii își aduc desigur aminte de cuvintele memorabile pe care Immanuel Kant le-a însemnat în una din cărțile sale cu privire la geneza filozofiei sale „critice“. Kant mărturisește că, până la un moment dat, el, ca gânditor, era îmbrobodit de un „somn dogmatic“ din care l-a „trezit“ întâlnirea norocoasă cu opera filozofului englez David Hume. Kant rezumă în cele câteva cuvinte o situație în care se găsea și sentimentul ce l-a stârnit în el gândirea unui filozof de seamă și într-un anume chip orientat al epocii. Fără îndoială că semnificația concretă a cuvintelor lui Kant e legată de o împrejurare istorică precisă. Se știe că edificiile metafizice, cu care atâția și atâția filozofi prekantieni sperau să convertească misterul existenței în sisteme de concepte, au fost construite fără de o cercetare prealabilă a posibilităților de cunoaștere proprii spiritului uman. Cunoașterea conceptuală, cu procedeele ei intrinsece, fusese pusă în deprindere și silită la lucru fără de controlul necesar al mijloacelor întrebuințate de ea. Se făcea caz, bunăoară, de ideea de „substanță“ sau de ideea de „cauzalitate“, cu o încredere ingenuă în caratele lor firești, și se opera cu ele ca și cum mintea omenească ar fi deținut, cu aceasta, înseși pârghiile lumii și ale ideației divine. David Hume și-a îndreptat atenția tocmai asupra conceptelor de temelie de care se folosește inteligența umană în cele mai grave demersuri ale ei și a căutat să le arate structura și limitele firești. Metafizicienii dinainte de Kant utilizau conceptele în chestiune într-un fel dogmatic, adică fără de luciditatea necesară a uzajului lor și, prin urmare, cu o bună doză de iresponsabilitate. Hume întreprinde un examen menit să ducă la o nouă și foarte supravegheată conștiință cât privește priza și valabilitatea conceptelor. În această împrejurare istorică, plină de un latent dramatism, Kant încearcă sentimentul unei „treziri“ dintr-un „somn dogmatic“. Dar cuvintele lui Kant despre somnul în care plutea și despre „trezirea“ ce-i deschidea o nebănuită zariște sunt susceptibile de o generalizare, trecându-se de la situația concretă a lui Kant la toate situațiile de răs cruce din istoria filozofiei.

Immanuel Kant – Religia doar în limitele rațiunii

Editură: ALL
An: 2007
Număr de pagini: 361
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Propoziția: omul este rău nu poate, după cele precedente, spune altceva decât că: el este conștient de legea morală și totuși a adoptat în maxima sa îndepărtarea (ocazională) de această lege. El este rău de la natură înseamnă: aceasta este valabilă pentru întreaga sa specie: nu este ca și cum o astfel de calitate ar putea fi dedusă din conceptul speciei sale (al unui om în genere), (căci atunci ea ar fi necesară), dar după cum îl cunoaștem din experiență el nu poate fi judecat diferit sau putem presupune tendința către rău Ia orice om, chiar Ia cel mai bun, ca subiectiv necesară. Întrucât această tendință trebuie să fie ea însăși considerată ca moral rea și, prin urmare, să vedem aici nu o predispoziție naturală, ci ceva de care omul poate fi făcut responsabil. În consecință trebuie să constea din maxime ale liberului arbitru contrare legii: dar acestea, datorită libertății, trebuie să fie luate drept contingente în ele însele, ceea ce, pe de altă parte, nu se va acorda cu universalitatea acestui rău, pentru că temeiul subiectiv suprem al tuturor maximelor nu se îngemănează cu umanitatea, de ce nu știm, și de aceea nu este oarecum înrădăcinat în ea: noi putem numi această tendință una naturală către rău, și pentru că întotdeauna trebuie ca însăși această tendință să poarte propria sa vină, noi o putem numi un rău radical, înnăscut (dar nu într-o măsură mai mică am dobândit-o noi înșine) în natura umană.

Ian Stewart – Îmblânzirea infinitului: povestea matematicii

Editură: Humanitas
An: 2011
Număr de pagini: 324
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

A scrie o istorie a matematicii cu adevărat inteligibilă e practic imposibil. Subiectul este acum atât de vast, de complicat și de tehnic, încât chiar și pentru un specialist o asemenea carte ar fi de necitit – ca să nu mai vorbim că nimeni n-ar putea s-o scrie. Morris Kline a încercat s-o facă în monumentala sa lucrare Gândirea matematică din Antichitate până în epoca modernă. Ea are peste 1200 de pagini, cu caractere mici, și omite aproape tot ce s-a întâmplat în ultima sută de ani. Cartea de față e mult mai mică, ceea ce înseamnă că a trebuit să fiu selectiv, în special în privința matematicii secolelor XX și XXI. Sunt perfect conștient de toate subiectele importante pe care am fost nevoit să le omit. Nu există în ea nici geometrie algebrică, nici teoria cosmologiei, nici analiza elementelor finite și nici undine. Această listă a ceea ce lipsește e mult mai lungă decât lista a ceea ce este inclus. Alegerea mea a fost călăuzită de cunoștințele pe care cititorii le posedă probabil și de noile idei care pot fi explicate succint. Povestirea urmează în genere cronologia în cadrul fiecărui capitol, dar capitolele sunt organizate tematic. A trebuit să procedez astfel pentru ca prezentarea să fie coerentă; dacă aș fi pus totul în ordine cronologică, discuția ar fi sărit la întâmplare de la un subiect la altul, fără vreo direcție clară. În felul acesta m-aș fi apropiat mai mult de istoria propriu-zisă, dar cartea ar fi devenit de necitit. Prin urmare, fiecare capitol începe cu o întoarcere în trecut și se oprește apoi la câteva din momentele de răscruce În dezvoltarea subiectului. Primele capitole zăbovesc mai mult asupra trecutului; următoarele capitolele ajung uneori până în prezent. Am încercat să dau o idee asupra matematicii moderne, prin care înțeleg tot ce s-a făcut în ultima sută de ani, alegând subiecte despre care cititorii poate că au auzit și legându-le de tendințele istorice generale. Omiterea unui subiect nu înseamnă că acesta ar fi lipsit de importanță, dar cred că e mai firesc să vorbesc în câteva pagini despre demonstrația Marii Teoreme a lui Fermat dată de Andrew Wiles – despre care cei mai mulți cititori vor fi auzit – decât, de exemplu, despre geometria necomutativă, al cărei cadru singur ar ocupa câteva capitole. Pe scurt, aceasta e o istorie, nu istoria. Și e istorie în sensul că povestește trecutul. Ea nu se adresează istoricilor de profesie, nu face distincțiile subtile pe care ei le găsesc necesare, iar adesea prezintă ideile trecutului prin prisma prezentului. Acesta e un păcat capital pentru un istoric, deoarece dă impresia că anticii se străduiau cumva să ajungă la perspectiva noastră din prezent.

Gheorghe Enescu – Logică și adevăr

Editură: Editura Politică
An: 1967
Număr de pagini: 274
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Logica modernă i se înfățișează celui neinițiat ca un lung lanț de formule. Pentru el această aparență – „lanțul de formule” – este însăși esența logicii moderne. Dar nu numai celui neinițiat lucrurile i se par a sta astfel. Există un soi de specialist, certat în mare măsură cu limbajul obișnuit, „algorimistul”, pentru care formula nu are alt sens decât acela operațional. Dacă lucrurile ar corespunde acestei viziuni de neinițiat sau de specialist mărginit logica modernă n-ar fi în acest caz decât „scolastică în simboluri”. Și totuși, formula, calculul, algoritmul nu reprezintă altceva decât mijloace adecvate și eficiente, iar mijloacele fie ele practice sau teoretice sunt destinate să rezolve problemele care apar în activitatea noastră. Desigur că omul are această capacitate extraordinară de a se sustrage în cercetare nevoilor imediate. Pe de altă parte însă nu putem uita de interesele sociale practice, nu putem lucra numai pentru „satisfacția intelectuală”. O idee este sterilă dacă ea nu-mi poate răspunde în nici un fel la întrebarea „ce pot să construiesc cu această idee?”

Friedrich Schleiermacher – Hermeneutica

Editură: Polirom
An: 2001
Număr de pagini: 186
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

De îndată ce un complex de idei iese în evidență constant într-un discurs elaborat, avem posibilitatea nu numai de a distinge între idei fundamentale și idei subsidiare, împreună cu elementele lingvistice corespunzătoare lor, ci și între asemenea elemente lingvistice și idei care sunt părți ale întregului și cele care de fapt nu sunt părți ale acestuia, ci numai mijloace de expunere. De exemplu, dacă într-un discurs coerent o idee devine clară și intuitivă prin intermediul unei comparații, atunci comparația nu este decât un mijloc de expunere; ea este străină de fapt subiectului, intervenind, ca element străin, pentru a da unei părți a întregului mai multă exactitate și claritate. Acest lucru se manifestă sporadic sau se inserează în întreaga expunere. Aici avem însă o veritabilă distincție interioară a discursului, și nu o simplă generalitate. În cazul folosirii unor asemenea termeni comparativ-metaforici nu avem nici o indicație în raport cu construcția întregului plecând de la elementele sale esențiale, deoarece comparativ-metaforicul poate fi utilizat când într-un fel , când într-altul .

Friedrich Nietzsche – Opere complete, vol. 6

Editură: Hestia
An: 2005
Număr de pagini: 345
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Admițând că adevărul este o femeie -, cum adică? nu-i fondată oare suspiciunea că toți filozofii, în cazul că erau dogmatici, nu prea se pricepeau la femei? că înfiorătoarea seriozitate, insolența stângace cu care de obicei se-ndreptau până acum către adevăr constituiau niște mijloace nediplomatice și indecente tocmai pentru a-și cuceri o femeie? Sigur este că el nu s-a lăsat cucerit: – și orice fel de dogmatică se ține azi mâhnită și fără curaj pe picioare. Dacă se mai ține, în general, pe picioare! Căci există zeflemitori care susțin că a căzut, că orice dogmatică zace la pământ, mai mult, că orice dogmatică trage să moară. Serios vorbind, există temeiuri convingătoare să sperăm că orice dogmatizare în filozofie, oricât de solemn, de definitiv și de categoric s-ar fi manifestat, poate că n-a fost decât o nobilă copilărie și treabă de ageamiu; și, poate, este foarte aproape vremea în care se va-nţelege iar și iar ceea ce a fost, de fapt, suficient spre a furniza piatra de temelie pentru asemenea construcții de filozofi, sublime și absolute, pe care dogmaticii le-au înălțat până în prezent, – un eres popular oarecare din vremea imemorială (ca superstiția sufletului care, în chip de superstiție a subiectului și a eu-lui , n-a încetat nici astăzi să provoace scandal), poate un joc de cuvinte oarecare, o tentație din partea gramaticii sau o temerară generalizare de fapte foarte restrânse, foarte personale, foarte omenesc-prea omenești. Filozofia dogmaticilor e de sperat că nu era decât o promisiune peste milenii: așa cum era, într-o vreme și mai de demult, astrologia, în al cărei serviciu s-au consumat poate mai multe eforturi, bani, ingeniozitate, răbdare decât până acum pentru vreo știință veritabilă: – îi datorăm ei și pretențiilor ei „supraterestre” din Asia și Egipt marele stil în arhitectură. Se pare că toate lucrurile mari, ca să i se înscrie omenirii în inimă cu niște cerințe veșnice, trebuie să cutreiere pământul mai întâi în chip de pocitanii ieșite din comun și înfricoșătoare: o astfel de pocitanie a fost filozofia dogmatică, de pildă, doctrina Vedanta în Asia, platonismul în Europa. Să nu fim ingrați față de ea, cu toate că trebuie recunoscut că până acum cea mai rea, cea mai persistentă și periculoasă dintre toate erorile a fost o eroare de dogmatici, anume invenția spiritului pur și a binelui în sine datorată lui Platon.

Emile Durkheim – Regulile metodei sociologice

Editură: Polirom
An: 2002
Număr de pagini: 193
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În aparență, un fenomen nu poate fi colectiv decât dacă este comun tuturor membrilor societății sau cel puțin majorității sale; în consecință, dacă este general. Fără îndoială, dacă e general, asta se întâmplă fiindcă e colectiv (adică mai mult sau mai puțin obligatoriu), nici vorbă ca el să fie colectiv fiindcă este general. Este o stare a grupului, care se repetă la indivizi pentru că li se impune. El există în fiecare în parte fiindcă există în întreg, nicidecum nu este în întreg fiindcă este în părțile sale. Este evident mai ales la acele credințe și practici care ne sunt în întregime transmise de la generațiile anterioare; le primim și le adoptăm pentru că, fiind în același timp o operă colectivă și o operă seculară, sunt investite cu o autoritate specială pe care educația ne-a învățat s-o recunoaștem și să o respectăm. Or, să remarcăm că marea majoritate a fenomenelor sociale ne vine pe această cale. Însă chiar atunci când faptul social se datorează, în parte, colaborării noastre directe, el nu are altă natură. Un sentiment colectiv, care izbucnește într-o adunare, nu exprimă pur și simplu ceea ce era comun între toate sentimentele individuale. El este cu totul altceva, după cum am arătat. El este o rezultantă a vieții comune, un produs al acțiunilor și reacțiunilor care au loc între conștiințele individuale; iar dacă el reverberează în fiecare dintre ele, o face în virtutea energiei speciale pe care o datorează tocmai originii sale colective. Dacă toate inimile vibrează la unison, aceasta nu e urmarea unui acord spontan și prestabilit; ci numai pentru că o aceeași forță le mișcă în același sens. Fiecare este antrenat de toți.

Emil Cioran – Exerciții de admirație

Editură: Humanitas
An: 2003
Număr de pagini: 226
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Printre gânditorii care, ca Nietzsche sau ca Sfântul Pavel, au avut gustul și geniul provocării, un loc de seamă îi revine lui Joseph de Maistre. Ridicând cea mai măruntă problemă la nivel de paradox și la rang de scandal, mânuind anatema cu un amestec de cruzime și fervoare, el avea să creeze o operă bogată în enormități, un sistem ce nu încetează să ne seducă și să ne exaspereze. Amploarea și elocvența înverșunărilor sale, pasiunea pusă în slujba unor cauze de nesusţinut, îndârjirea de a legitima numeroase nedreptăți, predilecția pentru fraza asasină fac din el un spirit lipsit de măsură, care, necatadicsind să-și convingă adversarul, îl zdrobește din capul locului prin adjectiv. Convingerile lui par să respire o mare fermitate: ispitit de scepticism, el a știut să răspundă prin aroganța prejudecăților sale, prin vehemența dogmatică a disprețului său.