Pierre Abelard – Dialog între un filosof, un iudeu și un creștin

Editură: Polirom
An: 2008
Număr de pagini: 306
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

După ce a studiat logica și autoritățile, filosoful abelardian își propune să cerceteze diferitele religii pentru a afla dacă sunt în acord cu rațiunea sau cu legea naturală, căreia îi recunoaște o anterioritate absolută, și se întreabă ce aduce cu adevărat nou o lege revelată, o religie. În cazul interlocutorului evreu, problema constă în a explica necesitatea de a adăuga legii naturale (cuprinsă în porunca „a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele”) slujirea rituală, întreaga construcție de norme și practici care alcătuiesc viața religioasă. Aici apare în toată concretețea sa raportul dintre lege și libertate în planul credinței, dintre constrângere și devotamentul liber, interior. Contradicția fundamentală, din perspectiva exigenței pur raționale a filosofului, rămâne aceea că personajul evreu nu reușește să justifice toate preceptele legii mozaice. Pe de altă parte, de remarcat este faptul că opinia sa, potrivit căreia Dumnezeul legii mozaice oferă fericirea veșnică drept recompensă pentru iubirea față de Dumnezeu și de aproape. În pofida acuzației repetate privitoare la caracterul pământesc și efemer al recompensei promise, acuzație „rituală” în literatura polemică creștină, rămâne fără răspuns din partea filosofului.

Anselm – De ce s-a făcut Dumnezeu om

Editură: Polirom
An: 1997
Număr de pagini: 286
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Dialog scris în 1098. Început în Anglia și terminat în Italia, tratează dogma întrupării și Răscumpărării divine. Se compune din două cărți: Cartea 1 – Combate obiecțiile necredincioșilor, arătând că fără Cristos nici un om nu s-ar fi putut mântui nici prin el însuși, nici prin puterea vreunei creaturi angelice. Cartea a II-a – Afirmă că omul are sădite în natura sa, ca ultim scop, mântuirea și fericirea eternă. Pentru a-și atinge scopul, omul, creatură finită, trebuie să-și ispășească păcatul (infinit sub unele aspecte) față de Dumnezeu. Acest lucru nu putea fi făcut de un om (datorită finitudinii sale) și nici de Dumnezeu, care nu trebuia să ispășească, ci de un om-Dumnezeu. Se descriu apoi însușirile pe care acest om-Dumnezeu trebuia să le aibă pentru a realiza Răscumpărarea. Capitolul 22 prezintă concluziile. Lucrarea este cel dintâi tratat care oferă o abordare teoretico-logică asupra misterului Răscumpărării, până la Anselm această temă fiind privită ca indiscutabil obiect al credinței. Deși trădează o vădită grabă sub aspect compozițional, dialogul este socotit, alături de Monologion și Proslogion, ca o capodoperă anselmiamă.

Duns Scotus – Despre primul principiu

Editură: Polirom
An: 2007
Număr de pagini: 274
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Timiotera
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Redactat probabil la începutul secolului al XIV-lea, în mediul scolasticii universitare de inspirație franciscană, tratatul Despre primul principiu este o piatră de hotar între filosofia medievală și modernitate. Folosind surse augustiniene şi avicenniene, Duns Scotus stabilește un concept rațional al ființei divine, întemeiat pe libertate, voință și infinitate. El proiectează astfel, implicit, un model al gândirii moderne în cadrul căruia infinitatea puterii, bunătății și naturii divine a produs, în secolele următoare, omul care a asumat imitarea acestor atribute și edificarea propriei subiectivități.

Nicolae Turcan – Credința ca filosofie

Editură: Limes
An: 2011
Număr de pagini: 301
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Oficial
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Insolent față de absolut, necredincios care-i convertește pe alții la credință, locuitor al paradoxului și filosof al excesului, Cioran rămâne un gânditor religios „aproape fără vrere”, într-un „prizonierat” fertil pentru scriitura sa. Aici, în apropierea lui Dumnezeu, se simte „pe terenul său”; de altfel, a fi religios chiar așa s-ar defini: a te putea lipsi de credință, dar nu de Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că atacurile antireligioase nu abundă, însă pentru Cioran acest lucru face parte din dialectica firească a raporturilor cu Divinitatea. De aceea, în textul de față încerc să acreditez ideea că oricât de virulente ar părea, aceste atacuri anti-divine sunt mereu contrabalansate de afirmații care, chiar dacă spuse cu jumătate de gură, realizează structuri paradoxale cu valențe asemănătoare antinomiilor din dogmatica creștină. Prin paradox, Cioran „ înființează” un Dumnezeu care e mai mult decât simplul concept metafizic, la fel cum apofatismul Sf. Dionisie Areopagitul îl dezvăluie pe Cel „mai presus de ființă”, a cărui natură incognoscibilă rămâne învăluită în întunericul supraluminos, dar a cărui experiență devine posibilă pentru omul care crede. Cum pentru scepticul din Rue de l’Odéon experiența divinului e mai degrabă una a absenței, ceea ce paradoxul reușește să realizeze este tocmai crearea, sub numele de „Dumnezeu”, a unui loc al așteptării născut din tensiunea contradicției, în care, eventual, Dumnezeul cel viu s-ar putea revela. Chiar dacă absența divină va constitui dominanta gândirii religioase cioraniene, nu e mai puțin adevărat că, prin intermediul paradoxului, Dumnezeul cel viu va apărea în frânturi, fragmente de idei, fascinații, anticipări etc. care vor depăși simplul concept al divinului, ridicându-se la fervoarea și temperatura vieții.

Anselm – Despre libertatea alegerii

Editură: Polirom
An: 2006
Număr de pagini: 164
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

Tratatul , scris în forma unui dialog, face parte dintr-o trilogie , anunțată de Anselm la începutul lucrării sale Despre adevăr: trilogia este completată de tratatele De grammatico (Despre gramatician) și De casu diaboli (Despre căderea diavolului). Prezența celor două personaje fictive ale dialogului urmează un tipic literar augustinian, iar tratatul trebuie încadrat în ampla discuție a Părinților greci și latini ai teologiei creștine relative la libertatea arbitrului , precum și în etapele preliminare genezei scolasticii latine, etape caracteristice secolului al XI-lea, în contextul disputelor asupra omnipotenței divine și a valorii rațiunii și voinței la Petrus Damianus, Berengarius din Tours sau chiar la maestrul lui Anselm, Lanfrancus din Bec. Dacă tema liberului arbitru a cunoscut mai multe transferuri de-a lungul istoriei filosofiei în funcție de conceptul corelativ liberului arbitru (de pildă, pentru Metodiu din Olimp, acest termen a fost determinismul astral; pentru Petrus Damianus, el a fost conceptul strict al omnipotenței divine), Anselm urmează linia de meditație inițiată de Augustin în Despre liberul arbitru,în care Anselm, își are locul propriu prin dezvoltarea unui concept important în dezbaterile medievale asupra naturii voinței și a capacității angajării ei în cunoaștere a adevărului – rectitudo voluntatis – care pregătește teoriile franciscane ale voinței din scolastica universitară a secolului al XIII-lea.

Friedrich Schleiermacher – Teologia creștină liberală

Editură: Herald
An: 2014
Număr de pagini: 274
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Ovidiu
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

Considerat părintele teologiei liberale, Friedrich Schleiermacher este primul gânditor care încearcă să elaboreze un sistem al doctrinei creștine ce pornește „de jos”, un sistem fundamentat în experiența umană. Un astfel de demers, de elaborare a unei religiozități fundamentate în uman, nu este întru-totul nou, Renașterea şi, mai ales, Iluminismul cunoscând destul de multe asemenea încercări. Sistemele religioase astfel rezultate erau în general religii filosofice, destul de diferite de creștinism; Schleiermacher este primul autor care încearcă să reconstruiască creștinismul pe temeiuri fenomenologice, raționaliste, scientiste, care încearcă recuperarea experienței religioase creștine într-un context destul de ostil ei și reformularea ei astfel încât să fie adusă la nivelul noilor standarde raționalist-umaniste. Gândirea lui inaugurează o nouă epocă în teologia creștină, care începe să își caute fundamentele „jos”, la nivelul experienței umane; el a încercat să fundamenteze doctrina creștină ca pe orice altă știință umanistă, căutându-i principiile și validarea în natura umană și nu în vreo revelație extra-ordinară.

Nicolaus Cusanus – Pacea între religii

Editură: Humanitas
An: 2008
Număr de pagini: 146
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

Înzestrat cu un ascuțit simț metafizic, Cusanus nu postulează, în doctrina sa, tensiuni iremediabile între facultățile ori etajele ființei umane; distincțiile dintre ele sunt menite în cele din urmă unei articulări integratoare, având drept criteriu şi scop realizarea spirituală: renașterea omului ca fiu al lui Dumnezeu. Pentru drumul ce conduce la nașterea lui Dumnezeu în suflet și la deificarea omului, Cusanus concepe o dinamică în care aceste facultăți își au, fiecare, rolul specific. De pildă într-un șir de predici (sau de proiecte de predici) pentru sărbătoarea Nașterii, el se sprijină pe relatarea din Evanghelia după Luca pentru a teoretiza – tot în mod „scenic”, căci Cusanus are capacitatea de a gândi metafizic în imagini – dinamica nașterii spirituale. Interpretând alegoric recensământul cerut de Cezar (Luca 2, 1-5), el consideră că această naștere e „precedată” ori pregătită de o etapă în care rațiunea umană „recenzează” universul: îi cercetează și îi asumă diversitatea, dându-i o ordine. Omul se manifestă ca microcosmos în măsura în care integrează, prin informațiile furnizate de simțuri și prin elaborarea lor mentală, macrocosmosul. Iată care e fața, care e funcția umanului îndreptată spre creație. Fața sau facultatea umană capabilă de divin este însă intelectul: în intelectul bine orientat are loc evenimentul spiritual al Nașterii lui Christos care va transforma omul în fiu al lui Dumnezeu.

Boethius – Tratate teologice

Editură: Polirom
An: 2003
Număr de pagini: 180
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1:  Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

Imităm natura atunci când producem imaginea sau portretul unei ființe vii. Dar imaginea este proprie naturii ființei vii, participă într-un fel propriu la aceasta, nefiind doar copia sa sau un simulacru înșelător, ci reclamând o cvasi-autonomie și instalându-se în gândire acolo unde limbajul își atinge limita. Într-adevăr, techne nu imită natura (physis), ci o dezvăluie; nu reprezintă vizibilul, ci aduce sau, mai bine zis, urcă spre vizibil întregul ființei (inclusiv partea sa de „invizibil”) , punând dintr-o dată în lumină „prezența” ființei în integralitatea ei. De aceea , imaginea este în primul rând „naturală” (o eikon physike) sau, mai explicit, este „natura comună” a ființelor și a lucrurilor. Ființele și lucrurile sunt, își manifestă deci existența în măsura în care apar „sub modul imaginii”: chipuri, figuri, aparențe imprimate în substraturi (substanțe și/sau subiecte) sensibile. Care este însă raportul între ceea ce numim imaginea unui lucru și ceea ce considerăm a fi natura proprie a aceluiași lucru? Cum poate o „copie” să aibă în mod evident o legătură cu natura însăși a obiectului sau, să spunem, cu natura însăși a modelului care ni se dezvăluie sau care își face astfel apariția? Pentru a intra în miezul acestor considerații, care rezumă o întreagă moștenire de școală platoniciană privitoare la statutul imaginii, la definiția sa și la felul în care, complet remodelată, aceasta ajunge să slujească gândirii creștine, vom încerca să ne aplecăm asupra câtorva texte aflate la granița dintre două lumi și la întâlnirea a două curente filosofice principale, texte care nu sunt consacrate imaginii, și nici măcar nu se referă în mod direct la aceasta, dar țin seama de ea pe tot parcursul dezvoltării lor, lăsând-o să transpară în anumite argumente și în vocabularul folosit.

Pierre Teilhard de Chardin – Mediul divin

Editură: Herald
An: 2007
Număr de pagini: 188
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În sine, Moartea este o incurabilă slăbiciune a ființelor corporale, agravată, în Lumea noastră, de urmările căderii originare. Ea este modelul reprezentativ și rezumativ al acelor diminuări împotriva cărora trebuie să luptăm fără să așteptăm o izbândă personală directă și imediată. Ei bine, marea biruință a Creatorului și a Mântuitorului, în orizont creștin, este de a fi transformat în factor esențial de însuflețire ceea ce, în sine, este o forță universală de sărăcire și de dispariție. Pentru a pătrunde definitiv în noi, Dumnezeu trebuie să ne răscolească, să ne golească, să-și facă loc. Pentru a ne absorbi în el, trebuie să ne prelucreze, să ne recreeze, să topească moleculele ființei noastre. Moartea are sarcina să realizeze, până în adâncul nostru, deschiderea dorită. Ea ne va face să suportăm despărțirea așteptată. Ea ne va situa în starea potrivită, din punct de vedere organic, pentru ca Focul divin să se reverse asupra noastră. Și astfel nefasta sa putere de descompunere și de disoluție va fi captată în folosul celui mai sublim dintre procesele Vieții. Ceea ce, prin natură, era gol, absență și reîntoarcere la diversitate, poate deveni, în fiecare existență umană, plenitudine și unitate în Dumnezeu.