Jaroslav Pelikan – Tradiția creștină, vol. 5: Doctrina creștină și cultura modernă (de la 1700)

Editură: Polirom
An: 2008
Număr de pagini: 392
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Rugăciunea și promisiunea lui Hristos garantaseră infailibilitatea lui Petru și a succesorilor acestuia. Dar apărătorii autorității Bisericii Romano-Catolice, răspunzând acuzației că extind această autoritate de la probleme de credință la probleme practice, au creat o categorie de „probleme de evidență doctrinală” (de exemplu, dacă Arie propovăduise sau nu erezia atribuită lui), în virtutea cărora Biserica și papa puteau avea pretenții de infailibilitate atunci când vorbeau ex cathedra. Acest lucru nu însemna o „infailibilitate în general”, cum o numeau criticii săi protestanți, ci conținea stipularea că, „atunci când definea articole ce țin de credință și de morală”, papa vorbea numai „după ce și-a demonstrat o sârguință morală în determinarea sensului Scripturii și al tradiției uniforme a Bisericilor” și, în consecință, că el nu putea, imediat ce a fost ales, să-și asume „rezolvarea tuturor controverselor teologice” care îi preocupau pe învățați de ani întregi. În consecință, un papă care ar defini doctrina „în contradicție cu tradiția încetățenită și cu simțul evident al Bisericii” nu ar vorbi ex cathedra ; nici papa Honoriu I nu vorbise cu această autoritate. Opunându-se atribuirii de către romano-catolici a autorității unei tradiții postbiblice „sărăcăcioase” și pretențiilor de a avea noi revelații, din rândurile unor protestanți și romano·catolici, apărătorii autorității scripturale au mers până la a afirma că Duhul Sfânt nu ascunsese adevărul timp de secole, ci îl afirmase explicit când inspirase Scripturile.

Frithjof Schuon – Despre unitatea transcendentă a religiilor

Editură: Humanitas
An: 1994
Număr de pagini: 183
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Considerațiile acestei cărți decurg dintr-o doctrină care nu este deloc filozofică, ci pur metafizică – o distincție nelegitimă, poate, în ochii celor ce obișnuiesc să înglobeze metafizica în filozofie; dar, dacă asimilarea aceasta e deja prezentă la Aristotel și la continuatorii săi scolastici, ea dovedește tocmai faptul că orice filozofie are limitări care, chiar în cazuri le cele mai fericite, precum sunt cele invocate, exclud o apreciere perfect adecvată a metafizicii; în realitate, metafizica are un caracter transcendent și el îi conferă independență față de gândirea pur omenească, oricare ar fi aceasta. Pentru a defini cum trebuie deosebirea dintre cele două moduri de gândire, vom spune că filozofia decurge din rațiune, facultate pur individuală, în vreme ce metafizica ține exclusiv de Intelect; acesta din urmă este definit astfel de Meister Eckhart, în deplină cunoștință de cauză: „Există în suflet ceva increat și de necreat (increatus et increabilis); dacă sufletul întreg ar fi astfel, el ar fi increat și de necreat; iar acest ceva este Intelectul. Ezoterismul musulman oferă o definiție analoagă, mai concisă însă și mai bogată ca valoare simbolică: „Sufistul (omul identificat cu Intelectul) nu este creat.” Cunoașterea pur intelectuală depășește, prin definiție, individul; ea este deci de esență supra-individuală, universală sau divină iar sursa ei este Inteligența pură, adică directă și non-discursivă; prin urmare, se înțelege de la sine că această cunoaștere merge nu numai infinit mai departe decât raționamentul, dar mai departe chiar decât credința, în sensul obișnuit al termenului; altfel spus, cunoașterea intelectuală depășește până și punctul de vedere specific religios, punct de vedere incomparabil superior, totuși, celui filozofic căci, asemeni cunoașterii metafizice, emană de la Dumnezeu și nu de la om; dar, în vreme ce metafizica decurge integral din intuiția intelectuală, religia pleacă de la revelație; aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu atunci când El se adresează creaturilor Sale, în timp ce intuiția intelectuală e o participare directă și activă la Cunoașterea divină, iar nu o participare indirectă și pasivă cum este credința.

Jaroslav Pelikan – Tradiția creștină, vol. 4: Reforma Bisericii și a dogmei, 1300-1700

Editură: Polirom
An: 2006
Număr de pagini: 505
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cu toate că secolul lui Toma de Aquino și Bonaventura realizase cu adevărat „o reintegrare a tradiției catolice”, ar fi o greșeală să considerăm că aceasta era „deja general acceptată în lumea intelectuală” a Evului Mediu târziu. Se manifesta dimpotrivă un „pronunțat pluralism în gândirea veacului al XIV-lea” care a fost recunoscut de gânditorii acelei epoci și a continuat de-a lungul secolului al XV-lea și mult după aceea. O scurtă trecere în revistă a cel putin câtorva dintre exemplele de pluralism doctrinar care erau recunoscute în mod explicit în secolele al XIV-lea și al XV-lea va confirma această impresie. După cum se va vedea limpede mai târziu, doctrina Euharistiei și doctrina despre Fecioara Maria au alcătuit un teren cât se poate de fertil pentru exprimarea diversității. Sprijinindu-se pe faptul că dreptul canonic recunoștea existența în Antichitatea creștină a unei „diversități de opinii” cu privire la Euharistie, William Ockham reliefa, în prima parte a secolului al XIV-lea, păstrarea acestei tendințe și în epoca sa. Un secol mai târziu, într-o pledoarie în favoarea practicii de a nu împărtăși pe credincioși din potir în actul administrării Sfintei Împărtășanii, Nicolaus Cusanus era dispus să admită că „Biserica de azi dă poruncii evanghelice [«Beți dintru acesta toți»] o interpretare diferită de cea pe care o avusese odinioară”, dar susținea că „adevărul tainei rămâne încă în picioare”, chiar dacă „în diferite momente a prevalat una sau alta dintre practici”. În sprijinul afirmației că putea să existe o oarecare varietate a învățăturilor despre Euharistie, Ockham făcea referire la opinii divergente în rândul Părinților Bisericii privind ridicarea cu trupul la cer a Fecioarei Maria. Opiniile erau mai divergente când se punea problema imaculatei concepții, așa cum era nevoit să recunoască unul dintre contemporanii săi și cum a continuat să fie evident în ultima parte a secolului al XIV-lea, și până la mijlocul secolului al XV-lea, în ciuda formulării doctrinei imaculatei concepții adoptate de Conciliul de la Basel în 1439.

John Snelling – Elemente de budism

Editură: RAO
An: 1997
Număr de pagini: 218
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Pentru a înțelege budismul, este util să avem o idee clară cu privire la cosmologia în care s-au dezvoltat învățăturile sale. Cei dintâi budiști acceptau viziunea asupra Universului general admisă în India acelei epoci, deși o modificau întrucâtva. Ideea esențială este că timpul nu e linear, ci ciclic. În consecință, Universul nu ia naștere „din nimic” într-un anume moment și nici nu va fi complet distrus într-un altul; el a existat și va exista întotdeauna. Totuși, în timp, el trece prin nesfârșite cicluri de creație și distrugere, mereu și mereu… Orice ființă născută în acest Univers ciclic este rezultatul a ceva petrecut înainte; sau, în termeni budiști, el sau ea este rodul (vipaka) unei cauze precedente sau alunei acțiuni voite (karma). Aceasta e doctrina creației cauzale. În schimb, când o ființă moare, el sau ea creează premisele nașterii unei noi făpturi. Prin urmare, nici unul dintre noi nu trăiește vieți separate, individuale, ci fiecare este o verigă într-un nesfârșit lanț, circular sau în spirală, care se întinde înapoi în trecutul fără început și înainte în viitorul infinit. Acesta nu reprezintă tocmai reîncarnarea, căci nu aceeași ființă este cea care trece din trup în trup de-a lungul epocilor. Legătura vitală dintre o existență și cea care îi succede este mai subtilă. Putem spune că nu aceeași făptură se mișcă de-a lungul lanțului, dar și că acestea nu sunt ființe total diferite. Sau, dimpotrivă, că avem de-a face cu o ființă identică și diferită în același timp. Cuvântul potrivit pentru a descrie acest proces este „renașterea”.

Jaroslav Pelikan – Tradiția creștină, vol. 3: Evoluția teologiei medievale 600-1300

Editură: Polirom
An: 2006
Număr de pagini: 371
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În schema generală a lucrării, volumul de față reia istoria doctrinei apusene începând cu secolul al VII-lea, Ia fel cum volumul al doilea a prezentat doctrina răsăriteană începând cu același secol. În Biserica de Apus această perioadă era percepută ca fiind o epocă în care „studiul literelor este pe moarte și nimeni nu e în stare să păstreze în scris înfăptuirile prezentului”. Cercetătorii moderni, deși deplâng excesele acestei caracterizări, afirmă de comun acord că punctul unde ne începem prezentarea era profund marcat de „un reflux pe continentul european”, atunci când „continentul vest-european se afla sub pecetea nimicitoare a unei sterilități intelectuale” și a unei „decadențe incurabile”. Volumul se încheie cu secolul al XIII-Iea, în punctul în care va începe volumul al patrulea. Evoluția doctrinei în Apus va avea prin urmare nevoie de două volume pentru prezentarea aceleiași perioade care a fost acoperită de un singur volum în cazul Bisericii de Răsărit. Spațiul amplu acordat Reformei și complexitatea istoriei relatate în volumul de față justifică pe deplin această discrepanță. Împărțirea cronologică este necesar arbitrară, la fel ca și decizia de a include în volumul al patrulea anumite mișcări doctrinare care au început în secolele al XII-lea sau al XIII-lea, dar care se leagă atât de strâns de istoria veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea încât este justificată prezentarea lor în volumul respectiv. Aceasta este pe scurt istoria a ceea ce am numit „catolicism ortodox în Apus” din secolul al VII-lea și până în momentul când atât caracterul său ortodox, cât și cel catolic au fost puse în discuție în mod fundamental sub forma protestului, a ereziei și în cele din urmă de către Reformă.

Jaroslav Pelikan – Tradiția creștină, vol. 2: Spiritul creștinătății răsăritene, 600-1700

Editură: Polirom
An: 2005
Număr de pagini: 378
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Relația creștinismului cu aceste religii necreștine, în special cu Islamul, ține de istoria politică și militară cel puțin tot atât cât ține de istoria doctrinei. Tot așa, relația creștinismului ortodox cu cel eretic, în dezbaterile asupra celor două firi în Hristos sau asupra icoanelor, a fost în mare măsură o problemă politică și doctrinară. Pe când izbucnea, în cursul secolului al VII-lea, controversa legată de una sau două voințe în Hristos, patriarhul Sofronie al Ierusalimului îl lua pe Ștefan, episcopul din Dora, pe drumul Calvarului, vorbindu-i de nevoia unei cristologii ortodoxe în mijlocul terorii musulmane. Într-o predică de Crăciun, din 638, Sofronie se plângea că nu mai poate să-și mențină și în acel an obiceiul de a urma calea păstorilor către Betleem, căci trebuia să se teamă nu de sabia de foc din fața Raiului, ci de sabia cuceritorilor sarazini. Ierusalimul a căzut în mâinile musulmanilor în 638, Antiohia în același an, iar Alexandria în 642-643: dintre cele cinci patriarhii în care, după teoria răsăriteană, stă autoritatea pamântească maximă asupra Bisericii, trei au fost cucerite în răstimpul a cinci ani. De aceea, este de înțeles ca o mărturisire cristologică să conțină o rugăciune de izbăvire „de sub stăpânirea tiranilor, de înșelăciunea persanilor și de îndărătnicia sarazinilor”; ori ca, în mijlocul unei tradiționale reafirmări răsăritene a crezului de la Niceea împotriva latinilor, un patriarh din secolul al XI-lea al Antiohiei să arunce deodată anatema asupra „lupilor arabi, care au prădat Bisericile una câte una”.

C. S. Lewis – Ferigi și elefanți

Editură: Humanitas
An: 2011
Număr de pagini: 148
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Se poate face deci o analogie între pretențiile religiei noastre și pretențiile războiului: nici una din cele două, pentru cei mai mulți dintre noi, nu va anula sau scoate de pe răboj simpla viață omenească pe care o duceam înainte de a intra în ele. Dar vor opera în acest mod din motive diferite. Războiul nu va reuși să ne absoarbă toată atenția fiindcă este un obiect finit, și deci inapt prin definiție să retină întreaga atenție a unui suflet omenesc. Pentru a evita neînțelegerile, trebuie să fac aici câteva distincții. În opinia mea, cauza noastră este foarte dreaptă, în măsura în care cauzele omenești pot fi astfel, și de aceea cred că participarea la acest război este o datorie. Iar orice datorie este una religioasă, obligația noastră de a ne face datoria fiind deci absolută. Astfel, e posibil să avem datoria de a salva un om de la înec, și, dacă trăim pe o coastă periculoasă, va trebui să căpătăm deprinderi de salvamar, ca să fim pregătiți în eventualitatea că se îneacă cineva. Va fi poate datoria noastră să ne pierdem viața salvându-l pe el. Însă, dacă cineva s-ar dedica salvării de vieți în sensul de a-i acorda toată atenția – astfel încât n-ar mai gândi și vorbi despre altceva, cerând încetarea oricăror activități omenești până când toată lumea nu va fi învățat să înoate -, ar deveni un monoman. Salvarea oamenilor de la înec este deci o datorie pentru care merită să mori, dar pentru care nu merită să trăiești. Mi se pare că toate îndatoririle politice (între care includ îndatoririle militare) sunt de acest fel. Un om va trebui, poate, să moară pentru țara noastră: dar nici un om nu trebuie, în sens exclusiv, să trăiască pentru țara sa. Cel care cedează fără rezerve pretențiilor civile ale unei națiuni, ale unui partid sau ale unei clase îi dă cezarului ceea ce, dintre toate lucrurile, îi aparține cel mai evident lui Dumnezeu: sinele.

Ioan Petru Culianu – Gnozele dualiste ale Occidentului

Editură: Polirom
An: 2002
Număr de pagini: 376
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Oficială
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cercetarea de față își propune să studieze miturile vehiculate de un grup specific de curente religioase: le-am numit „dualisme ale Occidentului”, pentru că timp de mai bine de un mileniu au fost ținta unei preocupări constante din partea bisericilor creștine. Sistemele gnostice, Marcion, maniheismul, paulicianismul, bogomilismul și catharismul – aceasta este în mare succesiunea cronologică a curentelor respective, succesiune care pare să implice, în majoritatea cazurilor, o filiație directă sau indirectă. Dar problema raporturilor de dependență dintre „dualismele Occidentului” nu va fi examinată aici decât la nivelul structurilor mitologice; aspectul istoric va forma doar obiectul unei tratări cu totul marginale (cap. II). Dacă astfel am justificat raporturile întreținute de aceste curente cu Occidentul, va trebui să precizăm prin ce se definesc ele ca „dualiste”. De aceea primul capitol al studiului este consacrat problemei dualismului văzut drept categorie istorico-religioasă.

Jaroslav Pelikan – Tradiția creștină, vol. 1: Nașterea tradiției universale, 100-600

Editură: Polirom
An: 2004
Număr de pagini: 408
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Distincția dintre Dumnezeul Suprem și Creator, prezentă și în concepția lui Marcion, se afla la baza miturilor valentiniene despre emanația eonilor și a doctrinei vasilidiene despre creația din nimic. Între Dumnezeul Suprem și lumea creată, potrivit lui Ptolemeu, se afla un demiurg, „Tatăl și Dumnezeul a tot ce se află dincolo de pleroma”. În sprijinul acestei idei el aducea mărturia prologului la Evanghelia după Ioan, pe care îl interpreta în felul următor: „un anumit principiu a fost creat mai întîi de Dumnezeu … în care Tatăl a pus sămânța tuturor lucrurilor”. Astfel, „Logosul a fost cauza și originea formării tuturor eonilor care au urmat”. Un alt exeget al lui Valentinian, Heracleon, și-a argumentat și el teza pornind de la Evanghelia după Ioan, însă el a susținut că „eonul și ceea ce se află în el nu au luat naștere prin Logos”, de vreme ce eonul este distinct față de lumea creată. Deși Evanghelia Adevărului nu punea crearea lumii pe seama unui demiurg sau a unui alt principiu intermediar, aceasta a fost direcția urmată de doctrinele creației de sorginte valentiniană sau de către alte doctrine gnostice cu privire la creație, „direcția ostilității față de Creator”. Dumnezeul Vechiului Testament, care era pus pe același plan cu demiurgul, a fost în cele din urmă considerat drept dușman și inferior Dumnezeului Suprem.

Paul Tillich – Curajul de a fi

Editură: Herald
An: 2007
Număr de pagini: 224
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Romania Inedit
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cele trei tipuri de angoasă se întrepătrund în așa fel încât una dintre ele dă culoarea predominantă, însă toate trei participă la coloratura stării de angoasă. Toate cele trei și unitatea ce le stă la bază sunt existențiale, adică ele sunt presupuse de existența omului ca om, de finitudinea lui și de înstrăinarea lui. Acestea se împlinesc în situația disperării la care toate contribuie. Disperarea este o situație ultimă sau „de graniță”. Omul nu poate depăși această limită. Natura disperării este indicată de etimologia cuvântului – fără speranță. Nu se întrevede nici o cale către viitor. Ne-ființa este simțită ca fiind absolut victorioasă. Dar există o limită pentru victoria ei; ne-ființa este simțită ca victorioasă, iar simțirea presupune ființă. Rămâne suficientă ființă pentru a simți puterea irezistibilă a ne-ființei,iar aceasta este disperarea din cadrul disperării. Durerea disperării este aceea că o ființă este conștientă de sine însăși ca fiind incapabilă de a se afirma pe sine din cauza puterii ne-ființei. În consecință, disperarea dorește să abandoneze această conștientizare și presupunerea ei, ființa care este conștientă. Dorește să scape de sine – și nu poate. Disperarea apare sub forma reduplicării, ca și încercarea disperată de a scăpa de disperare. Dacă angoasa ar fi numai angoasa sorții și a morții, moartea voluntară ar fi o cale de a scăpa de disperare. Curajul necesar în acest caz ar fi curajul de a nu fi. Forma finală a afirmării ontice de sine ar fi actul negării ontice de sine.