Categorie: Știință

În ultimii ani m-am aflat în căutarea lui Spinoza, uneori în cărți, alteori umblând prin tot felul de locuri, iar acesta e motivul pentru care mă aflu astăzi aici. Un joc straniu, după cum puteți vedea, și pe care nu mi-l propusesem niciodată. Motivul pentru care am ajuns la el ține în mare parte de o coincidență. L-am citit pe Spinoza pentru prima dată în adolescență – nu există o vârstă mai bună pentru a citi scrierile lui Spinoza despre religie și politică-, dar trebuie să spun că, deși unele idei mi-au lăsat o impresie durabilă, venerația pe care mi-a inspirat-o a fost mai degrabă abstractă. Era în același timp fascinant și paralizant. Mai târziu, nu m-am gândit că Spinoza ar fi important pentru munca mea, iar cunoștințele mele în domeniu erau reduse. Și totuși, exista un citat al lui pe care îl prețuisem întotdeauna – provenea din Etica și se referea la noțiunea de sine-, iar Spinoza a reintrat în viața mea când m-am gândit să-l citez și aveam nevoie să verific acuratețea citatului și contextul. Am găsit citatul și era într-adevăr cel de pe hârtiuța îngălbenită prinsă cu ani în urmă pe perete. Apoi însă am început să citesc textul dinainte și de după pasajul în cauză, și pur și simplu nu m-am putut opri. Spinoza rămăsese același, dar nu și eu. Multe din lucrurile care înainte îmi păruseră impenetrabile îmi erau acum familiare, ciudat de familiare, și extrem de relevante pentru anumite aspecte ale cercetărilor mele. Nu eram pe cale să devin expert în Spinoza. De pildă, unele pasaje mi se păreau în continuare opace, și am rămas cu contradicții nerezolvate între idei chiar și după mai multe lecturi.

Metodele inductive au constituit pentru autor, în ultimii ani, permanente preocupări – adevărate prilejuri de îndoieli, dar și de certe satisfacții. Astăzi suntem în măsură să prezentăm tiparului o analiză istorică și sistematică, din care ne-am străduit să expulzăm ceea ce ni s-a părut perimat și să reținem ceea ce este viabil și poate fi dezvoltat din perspectivele limbajului științific modern și la nivelul exigențelor logicii modeme. Marea majoritate a logicienilor care au analizat metodele inductive, le-au subliniat limitele și au contribuit la îndepărtarea lor, au privit metodele în sine, desprinse de contextul general al cercetării științifice. Din această cauză li s-a pretins acestor metode să participe la competiții științifice de prea mare anvergură. Nereușind să ocupe un loc fruntaș, în toate confruntările, multe glasuri au cerut renunțarea la serviciile lor. Încercarea noastră a permis concluzii favorabile, demne de itinerarul logic și epistemic pe care metodele l-au parcurs, începând cu zorii științei moderne și până astăzi, itinerar pe care l-am sintetizat în cartea de față.

Kuhn introduce și susține în lumea academică modelul paradigmatic de dezvoltare științifică. Conform teoriei, o paradigmă reprezintă un set de reguli, norme și metode de cercetare folosite de către o comunitate științifică în procesul de cercetare. Kuhn afirmă că folosind aceste paradigme, cercetătorii contribuie la dezvoltarea științei normale, adică o perioadă de creștere cumulativă a științei. Dar se întâmplă să apară fenomene noi, necunoscute până atunci, care nu mai pot fi cercetate cu metodele paradigmei curente, deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri și explicații mulțumitoare, palpabile, științifice ale fenomenului nou apărut. Atunci comunitatea academică și procesul de cercetare intră în criză. În acest moment intervine schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluție științifică. Așadar, revoluția științifică înseamnă înlocuirea unei paradigme cu o alta, care răstoarnă principiile vechii paradigme. Noua paradigmă cuprinde astfel un nou set de reguli și metode care vor fi folosite de către cercetători în procesul de cercetare până când și aceasta la rândul ei va intra în criză și va fi înlocuită de o altă paradigmă. Kuhn observă de altfel că noile paradigme se întemeiază contra curentului dominant în cercetare la un moment dat, merge în contra principiilor paradigmei curente, negându-i chiar principiile, tehnicile, și metodele de cercetare.

Ce reprezintă capacitatea de a simți, dincolo de sensibilitate? Este o întrebare care se pune rareori și căreia nu i s-a dat niciodată un răspuns satisfăcător. Nu trebuie să presupunem că există un răspuns bun. Cu alte cuvinte, nu trebuie să presupunem că este o întrebare bună. Dacă vrem să folosim conceptul care se referă la capacitatea de a avea senzații, va trebui să-l construim din părți pe care le înțelegem. Toată lumea este de acord că pentru capacitatea de a avea senzații este nevoie de sensibilitate plus încă ceva, un factor x neidentificat până acum, așa că, dacă ne îndreptăm atenția spre diferite varietăți de sensibilitate și rolurile în care sunt exploatate, fiind atenți să găsim ceva care ne frapează ca adaos esențial, s-ar putea să descoperim capacitatea de a avea senzații. Putem atunci să adăugăm fenomenul numit capacitatea de a avea senzații la povestea pe care o spunem – sau există alternativa ca întreaga idee de „capacitate de a avea senzații”, ca o categorie specială, să se evapore. Într-un fel sau altul, vom parcurge terenul care ne separă pe noi, cei conștienți, de macromoleculele din care ne tragem și care nu simt, nu au senzații, ci sunt doar sensibile. Un loc în care am fi tentați să căutăm diferența esențială între sensibilitate și receptivitate la senzații se află în materialele implicate – mediile prin care circulă și sunt transformate informațiile.