Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, vol. 3

Editură:  Editura politică
An: 1958
Număr de pagini: 653
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Digibuc
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În marea industrie și în lupta de concurență, toate condițiile de existență, toate condiționările și toată unilateralitatea indivizilor s-au contopit în cele două forme simple: proprietatea privată și munca. Datorită banilor, orice formă de relații și relațiile înseși devin pentru indivizi ceva întâmplator. Prin urmare, din însăși natura banilor decurge faptul că toate relațiile de până acum au fost numai relații între indivizi în condiții determinate, iar nu între indivizi ca indivizi. Aceste condiții se reduc la două: munca acumulată, respectiv proprietatea privată, și munca reală. Dacă una dintre ele încetează, stagnează și relațiile. Economiștii moderni, de pildă Sismondi, Cherbuliez etc., opun asocierii capitalurilor asocierea indivizilor. Pe de altă parte, indivizii înșiși sunt complet subordonați diviziunii muncii, și de aceea puși într-o stare de cea mai deplină dependență unii față de alții. În măsura în care, în cadrul muncii, proprietatea privată se află în opoziție cu munca, ea se dezvoltă din necesitatea acumulării. La început ea continuă să păstreze de cele mai multe ori forma comunității, dar în dezvoltarea ei ulterioară se apropie tot mai mult de forma modernă a proprietății private. Diviziunea muncii implică de la bun început și diviziunea condițiilor de muncă, a uneltelor de muncă și a materialelor, deci și fărâmițarea capitalului acumulat și însușirea lui de către diferiți proprietari, ceea ce implică separarea capitalului de muncă, precum și forme diferite ale proprietății. Cu cât se dezvoltă diviziunea muncii și cu cât crește acumularea, cu atât mai puternic se dezvoltă și această separare. Munca însăși poate exista numai în condițiile acestei separări.

Zigmunt Bauman, Tim May – Gândirea sociologică

Editură: Humanitas
An: 2008
Număr de pagini: 273
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Gândirea sociologică se distinge de asemenea prin relația cu așa-numitul „simț comun”. Probabil mai mult decât alte ramuri de studiu, sociologia se găsește față de simțul comun într-o relație determinată de probleme importante pentru atitudinea și practica sa. Științele fizice și biologice nu par să fie preocupate de enunțarea relației pe care o au cu simțul comun. Cele mai multe științe se mulțumesc să se definească din perspectiva limitelor ce le separă de alte discipline, neconsiderând că au suficient de multe lucruri în comun cu bunul-simț pentru a se ocupa de delimitarea sau relaționarea față de această așa-numită cunoaștere, profundă însă dezorganizată, nesistematică și adesea nearticulată și inefabilă. Poate că o asemenea indiferența e oarecum justificată. În cele din urmă, simțul comun nu pare să aibă nimic de zis în problemele ce-i preocupă pe fizicieni, chimiști sau astronomi. Subiectele de care se ocupă aceștia nu fac parte din experiența cotidiană a femeilor și bărbaților obișnuiți. În mod normal, un novice nu se consideră apt să formuleze o opinie despre asemenea subiecte dacă nu este ajutat de un savant. În fond, obiectele examinate de științele fizice apar în circumstanțe foarte speciale, de exemplu prin lentilele unor telescoape gigantice. În asemenea condiții, doar savanții le pot vedea și pot face experimente cu ele, fiind astfel îndreptățiți să pretindă că au un monopol asupra respectivei ramuri științifice. Fiind singurii deținători ai experiențelor ce furnizează materialul brut pentru studiile lor, procesarea, analiza și interpretarea materialelor se află sub controlul lor. Rezultatele unor astfel de procese trebuie apoi să fie confruntate cu examenul critic al altor savanți. Ele nu au a se confrunta cu simțul comun, pentru simplul motiv că nu există un punct de vedere al acestuia asupra lor.

Jean Amery – Despre sinucidere

Editură: Art
An: 2012
Număr de pagini: 187
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Desigur, pentru omul care se apropie de moarte, totul se manifestă diferit. Starea obiectivă de fapt nu îl preocupă. El nu resimte cum materia se depune la un moment dat în vasele sale coronariene, ci simte „o apăsare în piept”, pe care doar el o cunoaște și de care ceilalți, nici măcar doctorii săi, nu au habar. Sinele său, de care el se poate degaja pe cale rațională în momentul în care înțelege explicațiile specialiștilor și află mai mult sau mai puțin exact ce se întâmplă în mod obiectiv în propriul corp, rămâne totuși închistat ermetic în sine și refuză oricui accesul: transpunerea limbajului obiectiv în cel al subiectului nu poate fi niciodată o reușită deplină. Moartea, de îndată ce își face simțită apropierea, îi produce omului o contrarietate insuportabilă. Omul o poate doar „refula” sau trimite înspre zonele de gândire abstractă, non-emotivă, niciodată însă accepta în adevăratul sens al cuvântului: a integra în sinele său moartea, în enormitatea greutății ei specifice, ar însemna a te sustrage vieții. Se vorbește deseori în jurul morții, mai exact: vorbind în jurul morții, omul este tentat să se tot eschiveze, dar nu îndrăznește niciodată să se apropie de ea prin intermediul discursului, ceea ce tocmai se constituie ca obiect al nostru. Când moare cineva, tocmai din cercul celor mai apropiați se aude expresia simplistă că mortul „se odihnește în pace”, că, după o îndelungată suferință, în sfârșit „îi este bine”.

Peter Berger, Thomas Luckmann – Construirea socială a realității

Editură: Art
An: 2008
Număr de pagini: 262
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Stocul social de cunoștințe diferențiază realitatea după gradul său de familiaritate. Ele oferă informații complexe și detaliate cu privire la acele domenii ale vieții cotidiene cu care am de-a face cel mai frecvent. Despre sectoarele mai îndepărtate ele îmi oferă însă informații cu mult mai generale și mai imprecise. Ca urmare, cunoașterea despre propria ocupație și despre lumea acesteia este foarte bogată și specifică, în timp ce cunoștințele mele despre lumea ocupațională a altora sunt foarte sumare. Stocul social de cunoaștere mă mai înarmează și cu schemele tipizante necesare activităților principale ale vieții cotidiene, nu numai cu tipizările celorlalți, discutate mai înainte, ci și cu tipizări ale tuturor evenimentelor și experiențelor, atât sociale, cât și naturale. Astfel, eu trăiesc într-o lume de rude, colegi de muncă și funcționari publici care pot fi recunoscuți. În această lume, trec prin experiența unor reuniri familiale, întruniri profesionale sau întâlniri cu poliția rutieră. „Fundalul” acestor evenimente este de asemenea tipizat în stocul meu de cunoaștere. Lumea mea este structurată cu deprinderi aplicabile pe vreme bună sau pe vreme proastă, într-un anotimp cu epidemie de gripă sau în cazul în care-mi intră ceva în ochi. „Știu ce să fac” cu privire la toți acești ceilalți și la toate evenimentele care se ivesc în viața mea zilnică. Prezentându-mi-se ca un tot integrat, stocul social de cunoștințe mă înzestrează, de asemenea, cu mijloacele de a integra în el elemente ale propriei cunoașteri.

Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, vol. 2

Editură:  Editura de stat pentru literatură politică
An: 1958
Număr de pagini: 759
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Digibuc
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Hegel se face vinovat de o dublă inconsecvență: în primul rând, el declară că filozofia este existența determinată a spiritului absolut, dar în același timp se ferește să declare că individul filozofic real este acest spirit absolut; în al doilea rând, numai în aparentă el face din spiritul absolut, ca spirit absolut, făuritorul istoriei. Deoarece însă spiritul absolut abia post festum, în filozof, devine conștient de sine însuși ca spirit creator al lumii, rezultă că fabricarea istoriei de către el există numai în conștiința, în părerea și în închipuirea filozofului, numai în imaginația speculativă. D-l Bruno înlătură această inconsecvență a lui Hegel. Mai întâi el declară că Critica este spiritul absolut și că el însuși este Critica. După cum elementul criticii este exclus din masă, așa și elementul masei este exclus din critică. De aceea Critica se consideră întruchipată nu într-o masă, ci exclusiv într-un mic mănunchi de oameni aleși, în d-l Bauer și în discipolii lui. D-l Bruno înlătură apoi și cealaltă inconsecvență a lui Hegel, prin aceea că, spre deosebire de spiritul hegelian, el nu mai făurește istoria în fantezie post festum, ci, în opoziție cu masa restului omenirii, joacă în mod conștient rolul de spirit al lumii; el se situează în prezent într-un raport dramatic față de această masă, inventează și înfăptuiește istoria cu o anumită intenție și după o matură chibzuială. De o parte se află masa ca element pasiv, lipsit de spirit, neistoric, ca element material al istoriei; de cealaltă parte se află Spiritul, Critica, d-l Bruno & Co., ca element activ de la care pornește orice acțiune istorică. Opera de transformare a societății se reduce Ia activitatea cerebrală a criticii critice.

Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, vol. 1

Editură:  Editura de stat pentru literatură politică
An: 1957
Număr de pagini: 731
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Digibuc
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Dar dacă facem abstracție de tot ce este subiectiv, adică de faptul că unul și același obiect se reflectă în mod diferit în diferiți indivizi și că-și transpune diferitele sale laturi în tot atâtea caractere spirituale diferite, atunci nu exercită oare caracterul obiectului nici o influență, fie ea cit de mică, asupra cercetării? Adevărul nu include numai rezultatul, ci și calea care duce spre el. Cercetarea adevărului trebuie să fie ea însăși adevărată și adevărata cercetare este adevărul în desfășurare, ale cărui verigi împrăștiate se înlănțuie în rezultat. Și nu trebuie oare felul cercetării să se modifice după obiect? Când obiectul râde, ea trebuie să fie serioasă, iar când obiectul este incomod, ea trebuie să fie modestă. Voi încălcați deci atât drepturile obiectului cât și pe acelea ale subiectului. Înțelegeți adevărul în mod abstract și faceți din spirit un judecător de instrucție care îl înregistrează pur și simplu. Sau poate că toate aceste frământări metafizice nu sunt necesare? Poate că adevărul trebuie înțeles pur și simplu astfel: adevăr este ceea ce ordonă guvernul, iar cercetarea intervine ca un al treilea element inutil și inoportun, care, din motive de etichetă, nu poate însă fi respins cu totul? Cam așa se pare că stau lucrurile. Căci cercetarea este concepută din capul locului ca ceva opus adevărului și de aceea ea apare în dubioasa tovărășie oficială a seriozității și a modestiei, virtuți pe care se cuvine, ce-i drept, să le aibă laicul în fața preotului. Inteligența guvernului este singura rațiune a statului. Este drept că celeilalte inteligențe și flecărelilor ei i se pot face, în anumite împrejurări, anumite concesii, dar ea trebuie să fie conștientă de aceste concesii și de faptul că, în fond, e lipsită de drepturi și, ca atare, se cuvine să fie modestă și plecată, serioasă și plicticoasă.