Categorie: Sociologie

Nu sunt, și socialiștii, și comuniștii, împotriva capitalismului, ostili economiei de piață anarhice și în favoarea planificării și proprietății colective? Când bolșevicii i-au lichidat pe menșevici și pe socialiștii revoluționari, când s-a produs marea epurare sau când milioane de țărani care se opuneau colectivizării au fost deportați, socialiștii din Occident, umanitari, obișnuiți cu metodele parlamentare, au fost îngroziți și s-au simțit la fel de departe de acești reformatori sălbatici, ca și de fasciștii propriu-ziși. A fost de ajuns ca Stalin să moară, ca succesorii lui să atenueze unele metode extreme și cvasi-patologice ale regimului și să le întindă mâna progresiștilor și creștinilor, pentru ca marxiștii social-democrației să înceapă să se întrebe din nou: la urma urmei, tehnica despotismului și a planurilor cincinale nu era, oare, singura posibilă în Rusia și în țările subdezvoltate? Industrializarea accelerată a făcut inevitabile excesele terorii, dar edificarea socialismului le va face, încetul cu încetul, inutile. Marea schismă se va rezolva de la sine, odată cu democratizarea sovietismului. Aceste alternanțe de disperare și încredere nu se datorează numai nesfârșitei naivități a socialiștilor, parcă abonați la toate lagărele de concentrare, sub toate regimurile; se datorează și ambiguității religiei seculare. Aceasta nu reprezintă altceva decât înverșunarea dogmatică a unor opinii curente în mediile de stânga, atunci când vine vorba despre comunism, sau n mediile de dreapta, în cazul fascismului.

Nu o dată am arătat cum visele trandafirii apărute după revoluțiile din februarie și martie, ca, de pildă, visele despre înfrățirea generală a popoarelor, republica federativă europeană și pacea veșnică, nu făceau în fond altceva decât să camufleze dezorientarea fără margini și indolența purtătorilor de cuvânt de atunci. Ei nu vedeau sau nu voiau să vadă ce anume trebuia să se facă pentru a salvgarda revoluția; nu puteau sau nu voiau să ia nici un fel de măsuri într-adevăr revoluționare; mărginirea unora și uneltirile contrarevoluționare ale celorlalți au făcut ca poporul să se aleagă doar cu fraze sentimentale în loc de fapte revoluționare. Lamartine, acest ticălos plin de emfază, era eroul clasic al acestei epoci, în care sub flori poetice și artificii retorice se ascundea trădarea cauzei poporului. Popoarele care au înfăptuit revoluția știu cit de scump au trebuit să plătească faptul că, în naivitatea lor, au dat atunci crezare vorbelor mari și asigurărilor grandilocvente. În locul salvgardării revoluției, pretutindeni Camere reacționare care unelteau împotriva revoluției; în locul transpunerii în fapt a făgăduielilor făcute pe baricade, contrarevoluțiile de la Neapole, Paris, Viena, Berlin, căderea orașului Milano, războiul împotriva Ungariei; în locul înfrățirii popoarelor, reînnoirea Sfintei alianțe pe o bază mai largă sub auspiciile Angliei și Rusiei. Și aceiași oameni care încă în aprilie și mai salutau cu entuziasm frazele grandilocvente ale epocii roșesc acum numai la gândul că s-au putut lăsa atunci înșelați de niște imbecili și ticăloși. Experiența dureroasă ne-a învățat că „înfrățirea popoarelor din Europa” nu se realizează cu simple fraze și dorințe pioase, ci numai prin revoluții radicale și lupte sângeroase; că nu este vorba de înfrățirea tuturor popoarelor europene sub un singur steag republican, ci de o alianță a popoarelor revoluționare împotriva celor contrarevoluționare, alianță care nu se înfăptuiește pe hârtie, ci pe câmpul de luptă. Această experiență amară, dar necesară, a făcut ca în întreaga Europă apuseană frazele lamartiniene să-și piardă tot creditul de care se bucurau. În Europa răsăriteană, dimpotrivă, mai există fracțiuni, chipurile democratice, revoluționare, care nu contenesc să se facă ecoul acestor fraze și sentimentalisme și să predice evanghelia înfrățirii popoarelor europene.

Ce țară din Europa se poate compara cu Franța în avuție, în varietatea resurselor și a produselor, în universalitatea ei? Spania? Din cauza neglijenței sau a condițiilor naturale, două treimi din suprafața ei sunt un pustiu stâncos și încins, iar partea dinspre Atlantic a peninsulei, Portugalia, nu-i aparține. Italia? De când oceanul a devenit calea comerțului mondial și de când vapoarele taie Marea Mediterană, Italia a fost părăsită. Anglia? În ultimii 80 de ani Anglia a fost absorbită de comerț și industrie, învăluită în fum de cărbune și preocupată de creșterea vitelor. Și apoi în Anglia cerul e plumburiu și nu există vinuri. Poate Germania? La nord se întinde un șes nisipos, despărțit de sudul european prin zidul de granit al Alpilor; o țară săracă în vinuri, o țară a berii, rachiului și pâinii de secară, a râurilor înnămolite și a revoluțiilor ratate. Dar Franța! Scăldată de trei mări, străbătută în trei direcții de cinci mari fluvii, Franța are la nord o climă aproape ca cea din Germania și Belgia, iar la sud o climă asemănătoare celei din Italia; în nord grâu, în sud porumb și orez; în nord rapița, în sud măslinul, în nord inul, în sud mătasea, și aproape pretutindeni vinul.

Economiștii ne explică cum se produce în cadrul acestor relații, dar nu ne explică cum se produc aceste relații, adică mișcarea istorică care le dă naștere. Pentru d-l Proudhon aceste relații sunt niște principii, categorii și idei abstracte, și lui nu-i rămâne decât să facă ordine în aceste idei, care se găsesc orânduite după alfabet la sfârșitul oricărui tratat de economie politică. Materialul economiștilor este viața activă și palpitantă a oamenilor; materialul d-lui Proudhon sunt dogmele economiștilor. Dar din moment ce nu se ține seama de dezvoltarea istorică a relațiilor de producție, ale căror categorii nu sunt decât expresia lor teoretică, din moment ce nu vrem să vedem în aceste categorii decât idei, gânduri spontane, independente de relațiile reale, suntem nevoiți să atribuim originea acestor idei mișcării rațiunii pure. Cum dă naștere rațiunea pură, eternă, impersonală acestor idei? Cum le produce ea? Dacă am avea îndrăzneala d-lui Proudhon în materie de hegelianism, am spune: rațiunea se deosebește în sine însăși de sine însăși. Ce înseamnă aceasta? Rațiunea impersonală, neavând în afară de ea nici teren pe care să se pună, nici obiect căruia să i se opună, nici subiect cu care să se compună, se vede silită să facă o tumbă punându-se, opunându-se și compunându-se – poziție, opoziție, compoziție. Pe grecește așa ceva se cheamă: teză, antiteză și sinteză. Celor care nu cunosc terminologia hegeliană, le vom da formula consacrată: afirmație, negație, negarea negației. Iată ce înseamnă a spune lucrurilor pe nume. Desigur că nu e cabalistică, cu voia d-Iui Proudhon, dar ăsta este limbajul acestei rațiuni atât de pure, rupte de individ. În locul individului comun, cu felul său obișnuit de a vorbi și de a gândi, avem aici de-a face cu acest fel obișnuit, cu totul pur, minus individul.

Păstrându-se neclintită marea și unica dihotomie prieten-dușman, reducerea inevitabilă la doar două părți alate în conflict, adică procesul de bipolaritate, devenit obligatoriu prin atragerea diverșilor adversari potențiali spre polii existenți, are loc pe baza principiului și practicii după care prietenul dușmanului meu este dușmanul meu sau, invers, dușmanul dușmanului meu este prietenul meu. Fiindcă nu există decât două poziții posibile, sau prieten sau dușman – o contrapunere care exprimă din plin viziunea dualistă a politicii -, acolo unde părțile în joc sunt la început mai mult de două se conturează patru combinații posibile: prieten poate să-ți fie atât prietenul prietenului, cât și dușmanul dușmanului; dușman îți va fi atât dușmanul prietenului, cât și prietenul dușmanului. Anumite coaliții sau alianțe ce par nefirești în relațiile internaționale sau în relațiile dintre partide, sunt în realitate consecința naturală a logicii dihotomice. În relațiile umane, exemplul cel mai frapant de antiteză îl constituie războiul; dar logica dihotomiei nu este străină nici ea de viziunea tradițională religioasă sau metafizică din lumea naturii (lumină-întuneric, ordine-haos și, la limită, Dumnezeu-diavol).