C. G. Jung – Personalitate și transfer

Editură: Teora
An: 1996
Număr de pagini: 294
OCR: Nu
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

Pentru dezvoltarea personalității, diferențierea riguroasă de psihicul colectiv este deci cerința absolută, căci orice diferențiere deficientă determină o dizolvare imediată a individualului în colectiv. Există aici pericolul contopirii psihicului colectiv cu cel individual în cursul analizei inconștientului, ceea ce atrage după sine toate efectele neplăcute indicate anterior. Aceste efecte dăunează fie sentimentului de viață al pacientului, fie semenilor săi în cazul în care acesta are o oarecare influență asupra celor din jur. El va încerca inevitabil, dată fiind identitatea sa cu psihicul colectiv, să impună altora pretențiile inconștientului său, căci identitatea cu psihicul colectiv provoacă sentimentul unei valabilități generale („asemănări cu Dumnezeu”) ce ignoră pur și simplu psihicul personal al semenilor săi. (Acest sentiment derivă bineînțeles din universalitatea psihicului colectiv.) O atitudine colectivă presupune în mod firesc în cazul celuilalt același psihic colectiv. Acest lucru înseamnă însă ignorarea lipsită de scrupule a diferențelor individuale și a celor cu caracter general ce există chiar și în interiorul psihicului colectiv, cum ar fi de exemplu diferențele rasiale. Această ignorare a individualului înseamnă desigur o sufocare a individului, ceea ce duce la exterminarea elementului diferențierii în cadrul unei comunități. Elementul diferențierii este individul.

Henri Bergson – Materie și memorie

Editură: Polirom
An: 1996
Număr de pagini: 232
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Să remarcăm de la început că o lege strictă leagă întinderea percepției conștiente de intensitatea de acțiune de care dispune ființa vie. Dacă ipoteza noastră este întemeiată, atunci percepția apare exact în momentul în care un stimul primit de materie nu determină reacția necesară. E drept, în cazul unui organism rudimentar ar fi necesar un contact imediat cu obiectul vizat, pentru ca excitația să se producă, și atunci reacția nu poate fi decât imediată. Astfel, la speciile inferioare, pipăitul este în același timp pasiv și activ; el servește la recunoașterea și prinderea prăzii, la depistarea pericolului și evitarea lui. Diversele prelungiri ale protozoarelor, ambulacrul echinodermelor sunt la fel de bine organe de mișcare și de percepție tactilă; aparatul urticant al celenteratelor este în același timp un instrument de percepție și un mijloc de apărare. Într-un cuvânt, cu cât reacția trebuie să fie mai rapidă, cu atât percepția trebuie să semene mai mult cu un simplu contact și atunci, procesul complet de percepție și de reacție abia se distinge de impulsul mecanic urmat de o mișcare necesară. Dar pe măsură ce reacția devine mai nesigură și lasă mai mult loc ezitării, în aceeași măsură crește distanța la care se face simțită acțiunea obiectului vizat asupra animalului. Prin văz, prin auz, el intră în legătură cu un număr tot mai mare de lucruri, suportă influențe din ce în ce mai îndepărtate; și, fie că aceste obiecte îi promit un avantaj, fie că îl amenință cu o primejdie, promisiunile și amenințările își amână scadența. Independența de care dispune o ființă vie sau, vom spune noi, zona de nedeterminare ce-i înconjoară activitatea, permite evaluarea a priori a numărului și depărtării lucrurilor cu care este în legătură. Oricare ar fi aceste legături, oricare ar fi, așadar, natura intimă a percepției, putem afirma că amplitudinea percepției măsoară cu exactitate nedeterminarea acțiunii consecutive și, prin urmare, putem enunța următoarea lege: percepția dispune de spațiu exact în aceeași măsură în care acțiunea dispune de timp.

Roy Baumeister – Sensuri ale vieții

Editură: ASCR
An: 2011
Număr de pagini: 541
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Libgen
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Omul disperat nu meditează asupra sensului vieții. Când cel mai important lucru este să supraviețuiești, când evenimentele fiecărei zile sau ale fiecărei clipe comportă necesitatea reacțiilor imediate, sensul vieții ca atare nu mai are nicio relevanță. Sensul vieții este preocuparea persoanelor care nu sunt disperate, a celor care au certitudinea că vor supraviețui, care se pot baza pe confort, siguranță și momente ocazionale de plăcere. Cei disperați sunt absorbiți de zbuciumul clipei. Însă viața nu durează doar câteva minute tragice – ea se întinde pe mai multe decenii. Meditația asupra sensului vieții necesită detașarea de sensuri curente și plasarea evenimentului într-un context mai larg. Toată lumea cunoaște deja celebra afirmație a existențialiștilor, potrivit căreia viața este absurdă. Astfel, s-ar putea concluziona că acești existențialiști înfumurați au dovedit, spre marea lor satisfacție, că viața este total lipsită de sens. De fapt, potrivit opiniei generale și total denaturate a modului în care este înțeles existențialismul în cele mai multe cazuri, singura soluție ar fi sinuciderea. La urma urmei, nu asta spunea și Camus sau vreun alt existențialist?

Jean Piaget – Epistemologia genetică

Editură: Dacia
An: 1973
Număr de pagini: 100
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Un studiu al dezvoltării cunoștințelor, mergând până la rădăcinile lor (deocamdată însă fără referiri la prealabilele biologice) prezintă avantajul de a aduce un răspuns la chestiunea greșit rezolvată privind direcția demersurilor cognitive inițiale. Limitându-ne la punerile clasice ale problemei, nu putem, de fapt, decât să ne întrebăm, dacă orice informație cognitivă emană de la obiecte și vine din afară să informeze subiectul, așa cum presupunea empirismul tradițional, sau dacă, dimpotrivă, subiectul este înzestrat de la început cu structuri endogene pe care le-ar impune obiectelor, conform diverselor varietăți ale apriorismului sau ineismului. Dar, chiar multiplicând nuanțele între pozițiile extreme (și istoria ideilor a arătat numărul acestor combinații posibile), postulatul comun al epistemologiilor cunoscute este presupunerea că la toate nivelurile există un subiect care își cunoaște puterile pe diferite trepte (chiar dacă ele se reduc numai la perceperea obiectelor), obiecte care există ca atare în ochii subiectului (chiar dacă ele se reduc la „fenomene”), și mai ales instrumente de schimb sau de achiziție (percepții sau concepte care determină traseul care conduce de la subiect la obiecte, sau invers.

Rollo May – Descoperirea ființei

Editură: Trei
An: 2013
Număr de pagini: 228
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

În acest volum, îmi doresc să fiu, mai întâi de toate, în spiritul abordării existențiale și să vorbesc pornind direct de la experiența mea, ca persoană și ca practician al terapiei psihanalitice. Când am scris volumul The Meaning of Anxiety (Semnificația anxietății), am petrecut un an și jumătate la pat, într-un sanatoriu pentru tuberculoși. Am avut un răgaz suficient pentru a întoarce pe toate fețele semnificația anxietății și pentru a folosi datele oferite la primă mână de propria-mi internare și de tovarășii mei de suferință dominați de anxietate. În această perioadă, am studiat cele două cărți dedicate subiectului: Inhibiție, simptom și angoasă, a lui Freud, respectiv Conceptul de anxietate, a lui Kierkegaard. Am apreciat foarte mult ipotezele lui Freud, cum sunt, de exemplu, cele două teorii asupra originii anxietății: prima variantă care spune că anxietatea sau „angoasa” reprezintă reapariția libidoului refulat și a doua care susține că anxietatea este o reacție a Eului la amenințarea cu pierderea obiectului iubit. Dar acestea rămân totuși la un nivel destul de teoretic. Kierkegaard descria anxietatea drept o luptă a ființei vii cu neființa, ceea ce puteam și eu resimți în mod direct în confruntarea mea cu moartea sau cu perspectiva unei invalidități de lungă durată. Mai departe, Kierkegaard subliniază că ceea ce ne înspăimântă în sentimentul de anxietate nu este moartea ca atare, ci faptul că fiecare dintre noi trăiește concomitent în ambele domenii – și în cel al ființei, și în cel al neființei. Altfel spus , „anxietatea este o dorință îndreptată către acel ceva care ne înspăimântă”, cum spune filosoful danez; iar acest obiect terifiant „se înstăpânește asupra individului ca un soi de forță străină, dar fără să poată șterge sinele acelui individ”.

Carl Gustav Jung – Opere complete, vol. 15

Editură: Trei
An: 2007
Număr de pagini: 180
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Analizarea practică a artiștilor arată mereu cât de puternică este pulsiunea creației artistice izvorâtă din inconștient și, de asemenea, cât de capricioasă și despotică. Câte biografii ale marilor artiști n-au dovedit de mult că dorința lor de creație era atât de mare încât acapara chiar tot ceea ce era omenesc, punându-l în slujba operei, chiar cu prețul sănătății și al obișnuitei fericiri umane! Opera nenăscută în sufletul artistului este o forță a naturii care pătrunde fie cu putere tiranică, fie cu acea subtilă viclenie a scopului naturii, nepăsătoare față de fericirea și suferința personală a omului care este purtătorul creației. Creația trăiește și crește în om ca un copac în pământ, căruia ii smulge hrana. De aceea, facem bine să privim procesul plăsmuirii artistice ca pe o ființă vie în care s-a implantat sufletul omului. Psihologia analitică îl numește complex autonom, care, ca parte separată a sufletului, duce o viață psihică autonomă, scăpată de ierarhia conștiinței, și, corespunzător valorii sale energetice, forței vitale, apare fie numai ca o tulburare a proceselor conștiinței orientate voluntar, fie, ca instanță supraordonată, poate lua chiar în slujba sa Eul. În mod corespunzător, acel scriitor care se identifică cu procesul de creație ar fi cel care spune din capul locului „da”, dacă amenință un inconștient „trebuie”. Însă celălalt, căruia îi iese în față creația ca o forță aproape străină, este cel care, din orice motiv, nu poate spune „da” și de aceea este surprins de „trebuie”.

Jolande Jacobi – Psihologia lui C. G. Jung

Editură: Trei
An: 2012
Număr de pagini: 278
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

„Sunt convins că cercetarea sufletului este știința viitorului. Psihologia este, ca să zic așa, cea mai tânără dintre științele naturii, găsindu‑se abia la începutul dezvoltării ei. Reprezintă însă acea știință care ne este cea mai necesară, întrucât treptat se evidențiază tot mai limpede că nici foametea, nici cutremurele, nici microbii, nici carcinoamele, ci omul pentru om reprezintă cel mai mare pericol, și anume din cauză că nu există o protecție suficientă în fața epidemiilor psihice, care au un efect infinit mai devastator decât cele mai mari catastrofe naturale. Ar fi de aceea extrem de dezirabil ca această cunoaștere a psihologiei să se răspândească într‑atât, încât oamenii să poată înțelege dincotro îi amenință cele mai mari catastrofe.“ Prin urmare, dacă omul ar deține măcar această înțelegere și dacă recunoaște forțele obscure ce acționează în psihicul său — pentru ca să poată trage de acolo concluziile necesare și să poată domoli acele forțe prin închiderea lor organică în psihicul lui, așa încât ele să nu mai poată face din el mingea lor de joc —, atunci omul nu s‑ar transforma niciodată, în creuzetul de topire al maselor, într‑un animal feroce și atunci s‑ar semnala un progres, făcându‑se un pas înainte pe drumul unei reale și durabile creații civilizate. Căci atât timp cât omul nu începe să facă ordine în sine însuși, va fi întotdeauna doar o victimă neputincioasă, lipsită de rezistență, un slujitor supus al unei mase, neputând însă deveni niciodată un membru liber al unei comunități.

Sigmund Freud – Totem și tabu

Editură: Herald
An: 2017
Număr de pagini: 211
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cei doi termeni enunțați în titlul cărții, totemul și tabuul, nu sunt aici tratați în aceeași manieră. Problema tabuului primește aici o soluționare pe care o consider aproape definitivă și sigură. Nu la fel stau lucrurile în cazul problemei totemismului, despre care pot să declar cu modestie că soluția pe care o propun este doar aceea pe care datele actuale ale psihanalizei par a o justifica și autoriza. Această diferență între rezultatele obținute, a gradului lor de certitudine, ține de faptul că tabuul încă supraviețuiește în zilele noastre, în societățile moderne; chiar dacă este privit dintr-o perspectivă negativă și se referă la obiecte cu totul diferite, el nu este altceva, din punct de vedere psihologic, decât „imperativul categoric” al lui Kant, cu singura diferență că el dorește să acționeze prin constrângere, îndepărtând orice motivație conștientă. Totemismul, dimpotrivă, este cât se poate de străin felului nostru actual de a simți. Este o instituție dispărută de multă vreme, care a fost înlocuită de noile forme religioase și sociale; este o instituție în care de-abia dacă mai descoperim câteva urme în religia, moravurile și obiceiurile popoarelor civilizate moderne și care a suferit profunde modificări chiar la popoarele care mai păstrează totemismul.

Abraham Maslow – Motivație și personalitate

Editură: Trei
An: 2007
Număr de pagini: 500
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Până acum am vorbit numai despre natura organismului însuși. Acum e cazul să spunem măcar câteva cuvinte despre situația sau mediul în care se găsește organismul. Trebuie cu siguranță să acceptăm pe loc că motivația umană se manifestă rareori în comportament altfel decât în relație cu situația dată și cu alți oameni. Orice teorie a motivației trebuie, desigur, să țină seama de acest fapt, incluzând rolul determinării culturale deopotrivă asupra mediului și asupra organismul. Odată acceptat acest fapt, nu ne rămâne decât să ne ferim de la a ne preocupa excesiv de exterior, cultură, mediu sau situație. Obiectul central al studiului nostru îl constituie, până la urmă, organismul sau structura caracterului. E ușor să ajungi la extreme în teoria situațională, făcând din organism un simplu obiect adiacent domeniului, echivalent poate cu o barieră sau un obiect pe care încearcă să-l obțină. Să nu uităm că indivizii își creează parțial barierele și obiectele valoroase, că acestea trebuie definite parțial în termenii stabiliți de organism, anume aflat în acea situație. Nu cunoaștem nici o modalitate de a defini sau descrie un domeniu în mod universal, în așa fel încât descrierea să fie independentă de organismul care funcționează în cadrul lui. Trebuie să evidențiem faptul că un copil care încearcă să obțină un anume obiect valoros pentru el, dar de care îl desparte o barieră de un fel sau altul, stabilește nu numai că obiectul este valoros, ci și că bariera este o barieră. Din punct de vedere psihologic, barierele la modul general nu există; există numai o barieră pentru o anumită persoană, care încearcă să obțină un anumit lucru dorit.

Sigmund Freud – Psihopatologia vieții cotidiene

Editură: Trei
An: 2010
Număr de pagini: 328
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Dacă dăm curs ipotezei că un mecanism asemănător celui dovedit a sta la baza uitării numelor ar putea acționa și cazul unor greșeli de vorbire, ajungem la o judecare mai profundă a acestor erori. Perturbarea ducând la eroarea de vorbire se poate datora, în primul rând, influenței unei alte componente a aceluiași discurs, cu acțiune anticipată sau retroactivă, sau unei alte versiuni a propoziției sau a suitei de idei pe care intenționăm s-o rostim — aici se încadrează toate exemplele menționate mai sus, împrumutate de la Meringer și Mayer; dar în al doilea rând perturbarea poate fi pricinuită, cum s-a întâmplat în cazul „Signorelli“, de influențe din afara cuvântului, propoziției sau suitei de idei, venind de la elemente pe care nu dorim să le enunțăm și de a căror acțiune luăm cunoștință abia datorită acelei perturbări. Factorul comun celor două moduri de apariție ale greșelilor de vorbire l-am vedea în simultaneitatea excitației, factorul disociativ — în poziția elementului perturbator înăuntrul ori în afara propoziției sau a suitei de idei. Deosebirea nu pare la prima vedere atât de mare, încât să intre în discuție pentru anumite concluzii din simptomatologia erorilor de vorbire. Cert este însă că numai în primul caz există perspectiva unor deducții privind existența unui mecanism de conexiune a sunetelor și cuvintelor, facilitând o înrâurire perturbatoare reciprocă — deducții pe care lingvistul spera să le obțină din studierea greșelilor de vorbire. În cel de-al doilea caz — influența din afara frazei sau suitei de idei — esențială ni se pare descoperirea elementelor perturbatoare; atunci s-ar ivi întrebarea dacă și acest al doilea mecanism al perturbării ar putea releva prezumtive legi ale formării limbajului.