Mihail Radu Solcan – Arta răului cel mai mic

Editură: ALL
An: 1998
Număr de pagini: 137
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

O introducere în filosofia politică are îndeobște puncte de plecare impresionante: considerații despre destinul totalitarismului în veacul al XX-lea, despre iluminism sau postmodernism. Abundă alteori scenariile care încearcă să scruteze viitorul țării sau al lumii. De cele mai multe ori autorii pun în centrul lor probleme „extrem de serioase”, cum ar fi statul și bunul mers al administrației publice. Ce-i drept, acum nu mai sunt în vogă marile proiecte ce visau să-i fericească pe oameni. Viitorul nu mai pare a avea statutul unui obiect solid, palpabil, dar maleabil. Unii au contemplat poate dispariția sa, din punctul de vedere al politicii, și au văzut în democrația liberală un punct terminus al istoriei. S-ar putea ca acel capăt al istoriei să fi fost chiar atins. Eronată nu este însă ideea ca atare, ci presupoziția că – din perspectiva politicii – trebuie să ne concentrăm asupra lucrurilor „mari”, cum ar fi istoria, statul sau omul. Despre presupoziții va fi vorba foarte mult în această carte. Arta de a le repera ține de tainele cele mai de preț ale meșteșugului filosofic. Dar ce ar fi dacă, optând pentru o presupoziție opusă celei de mai sus, ne-am gândi să ne coborâm la nivelul indivizilor.

Pierre Manent – Originile politicii moderne

Editură: Nemira
An: 2000
Număr de pagini: 253
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Suntem adesea uimiți, și pe bună dreptate, de insistența și chiar de insolența cu care Machiavelli recomandă folosirea mijloacelor violente. Găsim aici un element de răspuns. Violența politică sau militară este ecoul uman al violenței originare, al necesității ucigătoare. Însă oamenii, Christo regnante, au uitat de viața ordonată de necesitate; situația lor politică este contrară firii; credințele lor, evaluările lor morale interzic accesul în regatul necesității. Demersul lui Machiavelli, care urmărește să ne redeschidă porțile acestui regat, este, deci, în mod inevitabil, un demers al transgresiunii, care implică valorizarea pragului dintre cele două lumi. Cu alte cuvinte, hotărârea principelui de „a face, la nevoie, răul” reprezintă încercarea la care este supusă cunoașterea acestuia, ordalia care îi garantează triumful asupra celui de-al doilea tip de teamă (teama religioasă), cea care confirmă faptul că, datorită lui, salutara frică de moarte va constrânge acțiunea umană la măreție.

Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, vol. 3

Editură:  Editura politică
An: 1958
Număr de pagini: 653
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Digibuc
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În marea industrie și în lupta de concurență, toate condițiile de existență, toate condiționările și toată unilateralitatea indivizilor s-au contopit în cele două forme simple: proprietatea privată și munca. Datorită banilor, orice formă de relații și relațiile înseși devin pentru indivizi ceva întâmplator. Prin urmare, din însăși natura banilor decurge faptul că toate relațiile de până acum au fost numai relații între indivizi în condiții determinate, iar nu între indivizi ca indivizi. Aceste condiții se reduc la două: munca acumulată, respectiv proprietatea privată, și munca reală. Dacă una dintre ele încetează, stagnează și relațiile. Economiștii moderni, de pildă Sismondi, Cherbuliez etc., opun asocierii capitalurilor asocierea indivizilor. Pe de altă parte, indivizii înșiși sunt complet subordonați diviziunii muncii, și de aceea puși într-o stare de cea mai deplină dependență unii față de alții. În măsura în care, în cadrul muncii, proprietatea privată se află în opoziție cu munca, ea se dezvoltă din necesitatea acumulării. La început ea continuă să păstreze de cele mai multe ori forma comunității, dar în dezvoltarea ei ulterioară se apropie tot mai mult de forma modernă a proprietății private. Diviziunea muncii implică de la bun început și diviziunea condițiilor de muncă, a uneltelor de muncă și a materialelor, deci și fărâmițarea capitalului acumulat și însușirea lui de către diferiți proprietari, ceea ce implică separarea capitalului de muncă, precum și forme diferite ale proprietății. Cu cât se dezvoltă diviziunea muncii și cu cât crește acumularea, cu atât mai puternic se dezvoltă și această separare. Munca însăși poate exista numai în condițiile acestei separări.

Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, vol. 2

Editură:  Editura de stat pentru literatură politică
An: 1958
Număr de pagini: 759
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Digibuc
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Hegel se face vinovat de o dublă inconsecvență: în primul rând, el declară că filozofia este existența determinată a spiritului absolut, dar în același timp se ferește să declare că individul filozofic real este acest spirit absolut; în al doilea rând, numai în aparentă el face din spiritul absolut, ca spirit absolut, făuritorul istoriei. Deoarece însă spiritul absolut abia post festum, în filozof, devine conștient de sine însuși ca spirit creator al lumii, rezultă că fabricarea istoriei de către el există numai în conștiința, în părerea și în închipuirea filozofului, numai în imaginația speculativă. D-l Bruno înlătură această inconsecvență a lui Hegel. Mai întâi el declară că Critica este spiritul absolut și că el însuși este Critica. După cum elementul criticii este exclus din masă, așa și elementul masei este exclus din critică. De aceea Critica se consideră întruchipată nu într-o masă, ci exclusiv într-un mic mănunchi de oameni aleși, în d-l Bauer și în discipolii lui. D-l Bruno înlătură apoi și cealaltă inconsecvență a lui Hegel, prin aceea că, spre deosebire de spiritul hegelian, el nu mai făurește istoria în fantezie post festum, ci, în opoziție cu masa restului omenirii, joacă în mod conștient rolul de spirit al lumii; el se situează în prezent într-un raport dramatic față de această masă, inventează și înfăptuiește istoria cu o anumită intenție și după o matură chibzuială. De o parte se află masa ca element pasiv, lipsit de spirit, neistoric, ca element material al istoriei; de cealaltă parte se află Spiritul, Critica, d-l Bruno & Co., ca element activ de la care pornește orice acțiune istorică. Opera de transformare a societății se reduce Ia activitatea cerebrală a criticii critice.

Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, vol. 1

Editură:  Editura de stat pentru literatură politică
An: 1957
Număr de pagini: 731
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Digibuc
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Dar dacă facem abstracție de tot ce este subiectiv, adică de faptul că unul și același obiect se reflectă în mod diferit în diferiți indivizi și că-și transpune diferitele sale laturi în tot atâtea caractere spirituale diferite, atunci nu exercită oare caracterul obiectului nici o influență, fie ea cit de mică, asupra cercetării? Adevărul nu include numai rezultatul, ci și calea care duce spre el. Cercetarea adevărului trebuie să fie ea însăși adevărată și adevărata cercetare este adevărul în desfășurare, ale cărui verigi împrăștiate se înlănțuie în rezultat. Și nu trebuie oare felul cercetării să se modifice după obiect? Când obiectul râde, ea trebuie să fie serioasă, iar când obiectul este incomod, ea trebuie să fie modestă. Voi încălcați deci atât drepturile obiectului cât și pe acelea ale subiectului. Înțelegeți adevărul în mod abstract și faceți din spirit un judecător de instrucție care îl înregistrează pur și simplu. Sau poate că toate aceste frământări metafizice nu sunt necesare? Poate că adevărul trebuie înțeles pur și simplu astfel: adevăr este ceea ce ordonă guvernul, iar cercetarea intervine ca un al treilea element inutil și inoportun, care, din motive de etichetă, nu poate însă fi respins cu totul? Cam așa se pare că stau lucrurile. Căci cercetarea este concepută din capul locului ca ceva opus adevărului și de aceea ea apare în dubioasa tovărășie oficială a seriozității și a modestiei, virtuți pe care se cuvine, ce-i drept, să le aibă laicul în fața preotului. Inteligența guvernului este singura rațiune a statului. Este drept că celeilalte inteligențe și flecărelilor ei i se pot face, în anumite împrejurări, anumite concesii, dar ea trebuie să fie conștientă de aceste concesii și de faptul că, în fond, e lipsită de drepturi și, ca atare, se cuvine să fie modestă și plecată, serioasă și plicticoasă.