Michael Walzer – Despre tolerare

Editură: Institutul European
An: 2002
Număr de pagini: 128
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Societatea internațională se dovedește, la rândul său, un regim al tolerării în dublu sens. Pe de o parte, în calitate de societate a statelor, ea funcționează pe baza logicii suveranității. Ori cărei entități etnice sau multietnice care atinge rangul suveranității statale i se tolerează de către societatea statelor anumite practici în limitele propriului teritoriu. Tolerarea este, așadar, o trăsătură esențială a suveranității deoarece în limitele statului suveran sunt tolerate anumite practici. De dragul păcii, sau din nevoia respectării reformelor interne, societatea internațională recunoaște legitimitatea statului respectiv, calitatea respectivei țări de membru suveran al societății internaționale. Pe de altă parte, suveranitatea statală își are limitele sale fixate prin doctrina drepturilor omului și a intervenționismului umanitar. Acte le ce șochează conștiința umanității nu sunt, în principiu, tolerate. Principiile independenței politice și ale integrității teritoriale nu înseamnă tolerarea barbariei interne. Intervenția umanitară nu înseamnă, însă, folosirea forței în sine. Nimeni nu este obligat, nici îndreptățit, să folosească forța oarbă. Nici în numele suveranității statale, nici în acela al drepturilor omului nu este legitimată folosirea forței și a violenței la scară publică. În aceste condiții, se poate pune întrebarea: intoleranța din rațiuni umanitare justifică intervenția militară? Problema este spinoasă și cred că va rămâne mereu deschisă. Argumentele pozițiilor și valorilor opuse se pot susține în egală măsură. Concurența valorilor rivale este permanentizată și dramatizată datorită religiei civile. În calitate de crez al statului, vital pentru stabilitatea și prosperitatea sa, religia civilă încurajează mândriile locale și intoleranța. Toleranța crește, probabil, atunci când religia civilă încearcă să fie cât mai puțin o religie. Aceasta ar însemna ca religiile civile să practice o religiozitate vagă și flexibilă, legată mai mult sărbători și tradiții populare și nu una dogmatică și ferventă, întreținută prin pusee fundamentaliste.

James M. Buchanan – Limitele libertății

Editură: Institutul European
An: 1997
Număr de pagini: 290
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Preceptele conviețuirii nu vor fi expuse de pe poziții înalte. Oamenii trebuie să-și folosească inteligența pentru a face ordine în haos, inteligență nu în soluționarea problemelor științifice, ci în sensul mult mai complicat al găsirii și menținerii înțelegerii între ei. Anarhia este ideală pentru oamenii ideali; cei pătimași trebuie să se înarmeze cu rațiune. După cum au făcut-o atâția înaintea mea, eu examinez bazele unei societăți de bărbați și femei care vor să fie liberi, dar care recunosc limitele inerente pe care le impune interdependența socială. Libertatea individuală nu poate fi nemărginită, dar aceleași forțe care fac necesară apariția unor limite, pot, dacă sunt lăsate să acționeze, să restrângă insuportabil sfera libertății omenești. Pornim de aici, de unde ne aflăm, nu de la vreo lume idealizată, populată cu ființe cu o istorie diferită și instituții utopice. Sunt esențiale câteva aprecieri asupra status quo-ului, înainte de a începe discutarea perspectivelor de îmbunatățire. Ar putea instituțiile existente să fi apărut, conceptual, din comportarea contractuală a oamenilor? Putem explica setul de drepturi existente pe temeiuri fundamental contractualiste? Cum și de ce sunt păstrate aceste drepturi? Relația dintre drepturile individuale și distribuția preconizată a talentelor naturale trebuie să fie semnificativă pentru stabilitatea socială. Ordinea socială, în sine, implică ceva ce seamănă cu contractul social sau cu cvasi-contractul, dar este esențial să respectăm distincția categorică dintre contractul constituțional care trasează drepturile și contractul post-constituțional care implică schimburi în aceste drepturi.

Cătălin Avramescu – Cum alegem?

Editură: Humanitas
An: 2016
Număr de pagini: 132
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În democrațiile moderne, așadar, poporul este suveran. Dar ce înseamnă acest lucru, de fapt? Diferite lucruri, în diferite state. Fiecare are un mod propriu de a înțelege această formulă. Numeroase democrații acceptă însă că voința poporului, exprimată direct, este obligatorie pentru parlament și pentru guvern. Iar această expresie directă a suveranității poate lua forma referendumului. Democrația din Elveția este celebră pentru recursul frecvent la referendum. Principiul elementar al vieții politice elvețiene a fost cuprins în formula „Poporul a decis, poporul are dreptate!”. Și unele state americane cunosc instituția referendumului. În California, s-au adoptat prin referendum decizii cu privire la școli, la închisori sau la felul în care guvernul statului cheltuiește banii. În Europa, numeroase hotărâri de importanță capitală, cum ar fi adoptarea unei noi Constituții, a unei noi forme de guvernare sau declararea independenței de stat, au fost obiectul unor referendumuri. Spre exemplu, Italia a renunțat la monarhie după un referendum organizat în 1946, iar Irlanda a adoptat actuala sa Constituție în 1937 printr-un alt referendum. Marea Britanie a decis să iasă din Uniunea Europeană, în 2016, tot ca urmare a unui referendum. Această formulă a democrației, în care poporul decide el însuși, mai degrabă decât prin reprezentanți, se numește democrație directă. Ea amintește de democrația din cetatea greacă, unde adunarea cetățenilor (ecclesia) era forul suprem al guvernării. Și tradițiile unor triburi germanice, în care treburile obștești erau decise de adunarea bărbaților liberi, pot fi considerate protodemocratice.

Raymond Aron – Opiul intelectualilor

Editură: Curtea Veche
An: 2008
Număr de pagini: 370
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Nu sunt, și socialiștii, și comuniștii, împotriva capitalismului, ostili economiei de piață anarhice și în favoarea planificării și proprietății colective? Când bolșevicii i-au lichidat pe menșevici și pe socialiștii revoluționari, când s-a produs marea epurare sau când milioane de țărani care se opuneau colectivizării au fost deportați, socialiștii din Occident, umanitari, obișnuiți cu metodele parlamentare, au fost îngroziți și s-au simțit la fel de departe de acești reformatori sălbatici, ca și de fasciștii propriu-ziși. A fost de ajuns ca Stalin să moară, ca succesorii lui să atenueze unele metode extreme și cvasi-patologice ale regimului și să le întindă mâna progresiștilor și creștinilor, pentru ca marxiștii social-democrației să înceapă să se întrebe din nou: la urma urmei, tehnica despotismului și a planurilor cincinale nu era, oare, singura posibilă în Rusia și în țările subdezvoltate? Industrializarea accelerată a făcut inevitabile excesele terorii, dar edificarea socialismului le va face, încetul cu încetul, inutile. Marea schismă se va rezolva de la sine, odată cu democratizarea sovietismului. Aceste alternanțe de disperare și încredere nu se datorează numai nesfârșitei naivități a socialiștilor, parcă abonați la toate lagărele de concentrare, sub toate regimurile; se datorează și ambiguității religiei seculare. Aceasta nu reprezintă altceva decât înverșunarea dogmatică a unor opinii curente în mediile de stânga, atunci când vine vorba despre comunism, sau n mediile de dreapta, în cazul fascismului.

Robert Nozick – Anarhie, stat și utopie

Editură: Humanitas
An: 1997
Număr de pagini: 450
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Indivizii au drepturi și nimeni – persoană sau grup – nu le poate face anumite lucruri (fără să le încalce drepturile). Aceste drepturi sunt atât de puternice și merg atât de departe încât se poate pune întrebarea ce rol mai au statul și reprezentanții lui oficiali, dacă mai au vreunul? Cât spațiu lasă statului drepturile indivizilor? Preocuparea de bază a acestei cărți este natura statu lui, funcțiile sale legitime și justificările lui, în cazul în care există vreuna; de-a lungul cercetării noastre se întrepătrund multe teme și probleme variate. Referitor la stat, concluziile noastre principale sunt: un stat minimal, limitat la funcțiile restrânse ale protecției împotriva forței, furtului, înșelătoriei, și ale asigurării respectării contractelor ş.a.m.d. este justificat; orice stat care are funcții mai extinse va încălca drepturile persoanelor de a nu fi forțate să facă anumite lucruri și este, așadar, nejustificat; statul minimal te și inspiră și este și drept. Două consecințe sunt demne de luat în considerație: statul nu poate folosi aparatul său coercitiv cu scopul de a-i obliga pe unii cetățeni să-i ajute pe alții, sau pentru a le interzice unele activități spre propriul lor bine sau propria lor protecție.

Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, vol. 6

Editură:  Editura Politică
An: 1959
Număr de pagini: 792
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Digibuc
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Nu o dată am arătat cum visele trandafirii apărute după revoluțiile din februarie și martie, ca, de pildă, visele despre înfrățirea generală a popoarelor, republica federativă europeană și pacea veșnică, nu făceau în fond altceva decât să camufleze dezorientarea fără margini și indolența purtătorilor de cuvânt de atunci. Ei nu vedeau sau nu voiau să vadă ce anume trebuia să se facă pentru a salvgarda revoluția; nu puteau sau nu voiau să ia nici un fel de măsuri într-adevăr revoluționare; mărginirea unora și uneltirile contrarevoluționare ale celorlalți au făcut ca poporul să se aleagă doar cu fraze sentimentale în loc de fapte revoluționare. Lamartine, acest ticălos plin de emfază, era eroul clasic al acestei epoci, în care sub flori poetice și artificii retorice se ascundea trădarea cauzei poporului. Popoarele care au înfăptuit revoluția știu cit de scump au trebuit să plătească faptul că, în naivitatea lor, au dat atunci crezare vorbelor mari și asigurărilor grandilocvente. În locul salvgardării revoluției, pretutindeni Camere reacționare care unelteau împotriva revoluției; în locul transpunerii în fapt a făgăduielilor făcute pe baricade, contrarevoluțiile de la Neapole, Paris, Viena, Berlin, căderea orașului Milano, războiul împotriva Ungariei; în locul înfrățirii popoarelor, reînnoirea Sfintei alianțe pe o bază mai largă sub auspiciile Angliei și Rusiei. Și aceiași oameni care încă în aprilie și mai salutau cu entuziasm frazele grandilocvente ale epocii roșesc acum numai la gândul că s-au putut lăsa atunci înșelați de niște imbecili și ticăloși. Experiența dureroasă ne-a învățat că „înfrățirea popoarelor din Europa” nu se realizează cu simple fraze și dorințe pioase, ci numai prin revoluții radicale și lupte sângeroase; că nu este vorba de înfrățirea tuturor popoarelor europene sub un singur steag republican, ci de o alianță a popoarelor revoluționare împotriva celor contrarevoluționare, alianță care nu se înfăptuiește pe hârtie, ci pe câmpul de luptă. Această experiență amară, dar necesară, a făcut ca în întreaga Europă apuseană frazele lamartiniene să-și piardă tot creditul de care se bucurau. În Europa răsăriteană, dimpotrivă, mai există fracțiuni, chipurile democratice, revoluționare, care nu contenesc să se facă ecoul acestor fraze și sentimentalisme și să predice evanghelia înfrățirii popoarelor europene.

Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, vol. 5

Editură: Editura Politică
An: 1959
Număr de pagini: 697
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Digibuc
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Ce țară din Europa se poate compara cu Franța în avuție, în varietatea resurselor și a produselor, în universalitatea ei? Spania? Din cauza neglijenței sau a condițiilor naturale, două treimi din suprafața ei sunt un pustiu stâncos și încins, iar partea dinspre Atlantic a peninsulei, Portugalia, nu-i aparține. Italia? De când oceanul a devenit calea comerțului mondial și de când vapoarele taie Marea Mediterană, Italia a fost părăsită. Anglia? În ultimii 80 de ani Anglia a fost absorbită de comerț și industrie, învăluită în fum de cărbune și preocupată de creșterea vitelor. Și apoi în Anglia cerul e plumburiu și nu există vinuri. Poate Germania? La nord se întinde un șes nisipos, despărțit de sudul european prin zidul de granit al Alpilor; o țară săracă în vinuri, o țară a berii, rachiului și pâinii de secară, a râurilor înnămolite și a revoluțiilor ratate. Dar Franța! Scăldată de trei mări, străbătută în trei direcții de cinci mari fluvii, Franța are la nord o climă aproape ca cea din Germania și Belgia, iar la sud o climă asemănătoare celei din Italia; în nord grâu, în sud porumb și orez; în nord rapița, în sud măslinul, în nord inul, în sud mătasea, și aproape pretutindeni vinul.

Pierre Manent – O filosofie politică pentru cetățean

Editură: Humanitas
An: 2003
Număr de pagini: 340
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Opoziția pe care am făcut-o și care ne-a lăsat perplecși, între constituția oficială a democrației și realitatea sa oligarhică de nemărturisit, nu e atât de netă și incomodă decât fiindcă cele două aspecte opuse, sau puse în contrast, țin de două discipline foarte diferite, care întețesc și maximizează opoziția – dreptul constituțional sau teoria democrației care stă la baza sa, pe de o parte, și sociologia politică, de cealaltă parte. Nu pretind că opoziția este artificială, ci doar că e scoasă exagerat în evidență prin faptul că cele două aspecte sunt asumate de două discipline distincte; fiecare în parte, vrând să-și păstreze specificitatea și legitimitatea, accentuează tocmai latura care îi face rezultatele incompatibile cu rezultatele obținute de cealaltă disciplină. În general, dacă oricum este dificil să descriem în mod adecvat democrația noastră pentru că e un fenomen uman extrem de complex, această dificultate e agravată, la urma urmei artificial, de faptul că diversele aspecte ale fenomenului sunt asumate de discipline diferite, cel mai adesea incapabile să comunice. După această observație, să o formulăm și pe următoarea: repartiția lumii sociale în discipline, aspecte, puteri riguros separate este o trăsătură generală caracteristică regimului democratic. Este o trăsătură caracteristică democrației, care face ca democrația să fie deosebit de greu de caracterizat. Putem începe din acest punct.

Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, vol. 4

Editură: Editura Politică
An: 1958
Număr de pagini: 670
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Digibuc
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Economiștii ne explică cum se produce în cadrul acestor relații, dar nu ne explică cum se produc aceste relații, adică mișcarea istorică care le dă naștere. Pentru d-l Proudhon aceste relații sunt niște principii, categorii și idei abstracte, și lui nu-i rămâne decât să facă ordine în aceste idei, care se găsesc orânduite după alfabet la sfârșitul oricărui tratat de economie politică. Materialul economiștilor este viața activă și palpitantă a oamenilor; materialul d-lui Proudhon sunt dogmele economiștilor. Dar din moment ce nu se ține seama de dezvoltarea istorică a relațiilor de producție, ale căror categorii nu sunt decât expresia lor teoretică, din moment ce nu vrem să vedem în aceste categorii decât idei, gânduri spontane, independente de relațiile reale, suntem nevoiți să atribuim originea acestor idei mișcării rațiunii pure. Cum dă naștere rațiunea pură, eternă, impersonală acestor idei? Cum le produce ea? Dacă am avea îndrăzneala d-lui Proudhon în materie de hegelianism, am spune: rațiunea se deosebește în sine însăși de sine însăși. Ce înseamnă aceasta? Rațiunea impersonală, neavând în afară de ea nici teren pe care să se pună, nici obiect căruia să i se opună, nici subiect cu care să se compună, se vede silită să facă o tumbă punându-se, opunându-se și compunându-se – poziție, opoziție, compoziție. Pe grecește așa ceva se cheamă: teză, antiteză și sinteză. Celor care nu cunosc terminologia hegeliană, le vom da formula consacrată: afirmație, negație, negarea negației. Iată ce înseamnă a spune lucrurilor pe nume. Desigur că nu e cabalistică, cu voia d-Iui Proudhon, dar ăsta este limbajul acestei rațiuni atât de pure, rupte de individ. În locul individului comun, cu felul său obișnuit de a vorbi și de a gândi, avem aici de-a face cu acest fel obișnuit, cu totul pur, minus individul.

Norberto Bobbio – Dreapta și stânga

Editură: Humanitas
An: 1999
Număr de pagini: 148
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

Păstrându-se neclintită marea și unica dihotomie prieten-dușman, reducerea inevitabilă la doar două părți alate în conflict, adică procesul de bipolaritate, devenit obligatoriu prin atragerea diverșilor adversari potențiali spre polii existenți, are loc pe baza principiului și practicii după care prietenul dușmanului meu este dușmanul meu sau, invers, dușmanul dușmanului meu este prietenul meu. Fiindcă nu există decât două poziții posibile, sau prieten sau dușman – o contrapunere care exprimă din plin viziunea dualistă a politicii -, acolo unde părțile în joc sunt la început mai mult de două se conturează patru combinații posibile: prieten poate să-ți fie atât prietenul prietenului, cât și dușmanul dușmanului; dușman îți va fi atât dușmanul prietenului, cât și prietenul dușmanului. Anumite coaliții sau alianțe ce par nefirești în relațiile internaționale sau în relațiile dintre partide, sunt în realitate consecința naturală a logicii dihotomice. În relațiile umane, exemplul cel mai frapant de antiteză îl constituie războiul; dar logica dihotomiei nu este străină nici ea de viziunea tradițională religioasă sau metafizică din lumea naturii (lumină-întuneric, ordine-haos și, la limită, Dumnezeu-diavol).