Henri-Irenee Marrou – Istoria educației în antichitate, vol. 2

Editură: Meridiane
An: 1997
Număr de pagini: 271
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cultura romană va rămâne întotdeauna o cultură aristocratică: vechiului patriciat îi succedă o nobilitas nu mai putin atentă în a-și ilustra tradițiile de familie; rigiditatea oligarhiei în secolul al II-lea a. Chr., reacția aristocratică ce va marca instituirea imperiului, ajung, de-a lungul secolelor, să accentueze acest caracter, care, raportat la „democrația” grecească, reprezintă încă una dintre trăsăturile distinctive ale latinității. Tânărul nobil este educat nu numai în respectul tradiției naționale, patrimoniu comun întregii Rome, ci și în cel al tradițiilor propriei familii. Se știe cu cât orgoliu marile case, mândre de magistrații curuli pe care-i dăduseră Republicii, se expuneau public în fastul marilor funeralii, unde erau plimbate imaginile strămoșilor și unde un discurs funebru le exalta gloria în același timp cu cea a defunctului. E ușor de imaginat ce influentă aveau asemenea amintiri asupra copilului care contempla zilnic glorioasele imagines expuse în atriumul familial, a căror evocare o asculta neîncetat: în mod inconștient la început, apoi în deplină cunoștință de cauză, el ajungea să-și modeleze sensibilitatea și caracterul după un anume lip ideal, care era un fel de marcă proprie a familiei sale.

E. Kolman – Istoria matematicii în Antichitate

Editură: Editura Științifică
An: 1963
Număr de pagini: 241
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Ideea fundamentală a cosmogoniei pitagoreice consta în rotația circulară a tuturor corpurilor cerești situate pe zece sfere și în periodicitatea fenomenelor astronomice care se repetă cu precizie matematică după intervalul unui „an cosmic”, despre a cărui durată diferiți autori emit diferite ipoteze. Pentru a atinge sacrul „zece”, cerut de mistica numerelor, în afară de sfera stelelor fixe, a sferelor lui Saturn, Jupiter, Marte, Mercur, Venus, Soare, Lună și Pământ, pitagoreicii au imaginat și sfera „antipământ”, care împreună cu celelalte se rotește în jurul „focului central”. Armonia acestor sfere este descrisă de Aristotel astfel: „Aceste zece sfere emit, ca și tot ce se mișcă, un sunet, însă fiecare sferă un sunet de tip special, în conformitate cu particularitățile mărimii și vitezei sale… Ultima este determinată de diferite distanțe, care se află într-un raport armonic între ele, conform intervale lor muzicale. Datorită acestui fapt apare un sunet armonios, muzica sferelor în mișcare. În modul acesta, cosmogonia pitagoreică era legată de teoria muzicală. La baza acesteia stăteau două legi fundamentale: în primul rând, legea proporționalității dintre înălțimea tonului și lungimea coardei vibrante sau a coloanei de aer, de exemplu, în cazul cântatului din flaut. În al doilea rând, legea consonanței conform căreia consonanțele se obțin numai când lungimile corzilor sau înălțimile coloanelor se află într-un anumit raport de numere întregi. Acestor legi, descoperite empiric, li s-a dat mai târziu o explicație, probabil de către Arhitas din Tarent (aproximativ 428-365 î.e.n.), care a suferit influența atomismului materialist al lui Democrit. Explicația consideră tonurile ca reflexe subiective ale mișcărilor obiective ale corpurilor, iar înălțimea tonurilor ca dependentă de frecvența mișcărilor. Euclid, expunând această explicație în Canoanele sale, conchide că „tonurile sunt compuse din particule, deoarece ele, prin adăugare și scădere, ating o măsură corectă . Or, tot ce este compus din particule se raportă unul la altul ca numere întregi, aceasta înseamnă că și tonurile trebuie să fie în mod necesar în raporturi de numere întregi”.

Pierre Riche – Educație și cultură în Occidentul barbar

Editură: Meridiane
An: 2001
Număr de pagini: 536
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

Educația monastică a marilor episcopi din Spania vizigotă explică trăsăturile caracteristice ale operei lor literare. În aceste centre de studii, și nu în alte părți, ei au avut acces la autorii Antichității. Ajunși episcopi, au vrut să aibă la ei în domus ecclesiae condiții de lucru identice. Leander, trecând de la mânăstirea din Sevilla la scaunul episcopal, a putut să organizeze centrul de studii pe care l-a dezvoltat ulterior fratele său. Însă e cât se poate de regretabil că Isidor nu a vorbit niciodată de școala lui episcopală și că suntem constrânși să reconstituim cu greu conținutul bibliotecii sale. Versurile care împodobesc pereții scriptorium-ului său sunt o sursă prețioasă pentru cunoașterea conținutului lăzilor cu cărți, însă nu ne spune nimic despre organizarea muncii. Dacă vom ști că flecarul e alungat și că leneșul e pedepsit, nu vom avansa cu nimic. Trebuie să ghicim bogăția bibliotecii lui Isidor trecând prin opera lui. La Saragosa, Braulio, ajuns episcop, păstra strânse legături cu fosta sa mânăstire, iar scriptoria celor două așezăminte rebuiau să-și facă servicii reciproce. Datorită corespondenței lui Braulio, bănuim importanța bibliotecii episcopale care era vestită la Toledo ca și la Braga. Când episcopul era întrebat în legătură cu o problemă privind dogma sau liturghia, puteai fi sigur că el va da informația bibliografică aferentă. Marile mânăstiri din Spania și centrele episcopale care au adoptat același tip de cultură apar la începutul secolului al VII-lea, drept așezăminte unice în Occident. Nici în Galia, cum am văzut, nici în Anglia și în Italia de Nord, cum vom vedea, nu există așezăminte asemănătoare. Ele amintesc centrele de studii pe care le-am întâlnit în Italia de Sud în secolul al VI-lea, la Lucullanum şi Vivarium, și în Africa.

Tucidide – Războiul peloponesiac

Editură: Editura Științifică
An: 1966
Număr de pagini: 787
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

De aceea, hotărâți-vă sau să cedați mai înainte de a primi vreo lovitură sau, dacă vom porni războiul – ceea ce eu socotesc că este mai bine -, să nu cedăm nici pentru un motiv important, nici pentru altul neînsemnat și să nu păstrăm cu teamă ceea ce am dobândit. Într-adevăr, impunerea unei foarte mari sau foarte mici pretenții constituie aceeași reducere în sclavie dacă ea se face, înainte de judecată, de niște oameni semenilor lor, egali în drepturi.  În ceea ce privește cerințele războiului și mijloacele fiecăruia dintre noi, ascultând fiecare lucru în parte, aflați că nu suntem slabi. Peloponesienii își lucrează singuri pământul, iar bani nu au nici particularii și nici vistieria publică; apoi, în războaie îndelungate și purtate pe mări sunt neîncercați, pentru că ei, din pricina sărăciei, duc unii împotriva altora războaie scurte. Astfel de oameni nu pot nici să echipeze corăbii, nici să trimită adesea în afară armate pedestre, ceea ce le impune să nu-și poată chibzui interesele particulare, să cheltuie din banii proprii și să fie și izolați de patrie prin mare. Pe de altă parte, prisosurile de avere ale cetățenilor susțin războaiele mai mult decât impozitele forțate. Oamenii care-și lucrează singuri pământul sunt mai dispuși să se ofere la războaie cu propria lor persoană, decât cu bani, pe de o parte, fiindcă sunt încredințați că e posibil să scape din primejdii, iar pe de alta, nu sunt siguri că n-au să-și cheltuie averea înainte de terminarea războiului, mai ales dacă războiul se prelungește peste așteptările lor, așa cum se întâmplă adesea. Peloponesienii şi aliații lor sunt în stare să reziste într-o singură luptă împotriva tuturor elenilor, dar nu pot să poarte război împotriva unei armate, care nu e egală cu a lor, deoarece, neavând un singur sfat, ei nu pot lua în grabă și executa repede hotărâri; apoi, toți au drept egal de vot și, neţinând de același neam, se grăbește fiecare să-și rezolve propriile interese, de aceea, așa cum este și firesc, ei nu duc nimic la bun sfârșit. Astfel, unii voiesc cu ardoare să pedepsească pe cineva, iar alții să-și vatăme cât mai puțin cele ale sale. Și, adunându-se din când în când, ei iau, pentru scurt timp, în dezbatere vreo treabă publică, iar în cea mai mare parte a timpului își văd de treburile lor particulare. Nici unul dintre ei nu-și dă seama că prin nepăsarea sa va aduce pagube interesului comun, ci socotește că altul o să se îngrijească și de interesele sale, astfel că, gândind fiecare în sinea lui la fel, nu observă că interesele comune sunt păgubite.