Theodor Mommsen – Istoria romană, vol. 1 – 4

Editură: Polirom
An: 2009
Număr de pagini: –
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Virtual Project
Calitate: Excelentă


Link 1: —
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: Aici

 

La moartea sa, în 1903, Mommsen era, poate, cel mai cunoscut savant din întreaga lume, cel puțin în domeniul literelor și al științelor umaniste. Gloria sa, dar și a domeniului cu care a fost și, în bună măsură, a rămas până astăzi identificat – cercetarea istoriei romane ca fundament al identității și valorilor europene – s-a datorat într-o măsură cu totul excepțională talentului de scriitor și geniului de cercetător care au conferit Istoriei romane o celebritate fără egal în epocă, dar și în perioadele care au urmat. Dar această glorie se datorează, de asemenea, și ideii potrivit căreia Antichitatea slujește modernității – o idee pe care a ilustrat-o în propria operă și a difuzat-o în mediile intelectuale cele mai diverse. Sinteza unică între detaliul științific, fervoarea avântată a scriiturii și ascuțișul polemic de generoasă viziune a întregului, susținute de cunoașterea desăvârșită a documentelor antice, dar și de experiența angajamentului personal și a participării directe la lupta politică, fac din acest monument al istoriografiei clasice o „lucrare pentru toate timpurile”, cum scria cândva Tucidide: ktema eis aiei.

Lucian Boia – Jocul cu trecutul

Editură: Humanitas
An: 2015
Număr de pagini: 196
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Inventăm cuvinte și apoi ne lăsăm subjugați de ele. Fără cuvinte, nu ar exista cunoaștere, dar tot cuvintele se constituie în entități independente, obstacole care se interpun între noi și „lumea adevărată”. Ne apropie și, în același timp, ne îndepărtează de esența lucrurilor. Independenta de spirit presupune o stare de vigilență semantică, neacceptarea tiraniei acestor inevitabili intermediari. Istoria este un asemenea cuvânt derutant. Puțini se gândesc la sensurile lui. Istoria este istorie, o știm cu toții. Nici istoricii, cu puține excepții, nu merg mai departe. Ei fac istoria mai curând decât o gândesc. Ar trebui de la bun început să fim puși în gardă, fiindcă istoria, ca „știință”, prezintă curioasa particularitate de a purta același nume cu obiectul cercetării ei. Cu alte cuvinte, misiunea istoriei este de a reconstitui istoria. Numim la fel două concepte diferite, oricât am vrea să le apropiem: istoria în desfășurarea ei efectivă și istoria ca reprezentare. Imaginea aspiră să se confunde cu realitatea. Ceea ce este o erezie, și nu chiar inocentă. Identificarea celor doi termeni se hrănește din nevoia adânc resimțită de ancorare în trecut. Istoria este unica realitate pe care o putem invoca (totul reducându-se până la urmă la istorie) și ar fi de neconceput să o lăsăm să ni se scurgă printre degete. Trecutul înseamnă legitimare și justificare. Fără trecut, nu mai putem fi siguri de nimic.

Henri-Irenee Marrou – Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice

Editură: Humanitas
An: 1997
Număr de pagini: 555
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

Vir eloquentissimus, vir doctissimus: „un foarte bun orator, un bărbat foarte învățat”: Sfântul Augustin nu s-a mulțumit să fie doar asta. În nici o perioadă a vieții sale n-ar fi acceptat să fie doar un retor şi un erudit; întotdeauna a năzuit să fie ceva mai mult. Din clipa în care, la nouăsprezece ani, imbecilla tunc aetate „la o vârstă fragedă”, lectura lui Hortensius de Cicero a deșteptat în el vocația intelectuală, n-a încetat să considere că trebuie să-și decide viața căutării înțelepciunii, adică, într-o anumită măsură, filozofiei. Ce loc trebuie acordat acestei năzuințe către înțelepciune, studium sapientiae, în analiza culturii intelectuale a lui Augustin? E necesar să reamintim aici că Augustin a evoluat mult – pe plan intelectual – tot atâta și chiar mai mult decât pe cel religios. Oricât ar fi de greu de delimitat „perioade” bine distincte în continuitatea acestei evoluții lăuntrice, claritatea expunerii ne obligă s-o facem.

Robert Muchembled – Magia și vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până astăzi

Editură: Humanitas
An: 1997
Număr de pagini: 355
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Nici unui timp nu i-a lipsit magia. De la începuturile lumii, ea a însoțit pașii omului pe toate continentele. În umbra religiilor, uneori chiar în interiorul lor, cel mai adesea într-o îndârjită concurență, magia poartă un crâmpei de sacru, de transcendent, un crâmpei din ceea ce depășește ființa pământeană, pentru a-i vorbi despre supranatural și pentru a-i oferi certitudinea, speranța sau iluzia că poate acționa eficient asupra lumii invizibile. Vehicul al unei căutări eminamente umane a securității, magia se integrează cu ușurință în anumite sisteme sociale sau politice cărora le poate constitui chiar osatura sau, dimpotrivă, cu ale căror autorități, neliniștite de influența ei asupra supușilor, poate intra brutal în conflict. A-i căuta urma în trecut nu este dovada unei simple curiozități erudite, ci o încercare de a descoperi adevăratele temeiuri ale gândirii occidentale. Credințele magice și practicile vrăjitoriei i-au preocupat în mod constant, înainte de triumful cartezian și al Luminilor secolului al XVIII-lea, atât pe gânditori cât și pe oamenii simpli. Evoluția propriu-zis intelectuală nu e suficientă însă pentru a explica asemenea rupturi. Ele au fost prilejuite de întărirea statelor moderne și a Bisericilor care, asigurând un nou mod de securizare țintind să dețină monopolul, resping tradițiile supranaturale, calificate drept „superstiții”. În pragul secolului al XXI-lea, în ciuda rapidelor progrese ale științei contemporane, aceste practici n-au dispărut în întregime dintr-o Europă tehnicistă și raționalistă. Dimpotrivă, revin în forță, chiar sub ochii noștri, în multiple forme: astrologie, practici de lecuire, ritualuri de farmece și descântece, activități în diverse secte, liturghii negre, satanism practicat în taină în marile orașe etc. De parcă sfârșitul secolului al XX-lea ar anunța, în acest domeniu, nebănuite, puternice răbufniri noi. De parcă magia s-ar însărcina să povestească contemporanilor noștri lucruri importante despre ei înșiși, lucruri pe care strămoșii lor raționaliști ar fi dorit să le țină ascunse.

Wayne Shumaker – Științele oculte ale Renașterii

Editură: Dacia
An: 2003
Număr de pagini: 322
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Legătura dintre vrăjitorie și pactul cu diavolul este, după câte știu, acceptată de către toți cercetătorii moderni ai subiectului și a reprezentat o idee atât de comună în timpul Renașterii, încât o documentație masivă nu și-ar găsi rostul. „Magicienii folosesc arte superstițioase și diabolice și adaugă la practicile lor invocarea demonilor, așa cum a dat mărturie Proclus. Sau, iarăși, într-un tratat deosebit de comprehensiv și respectat, prohibita Magia se definește ca „o facultate sau artă cu ajutorul căreia, prin puterea pactului făcut cu demonii, se realizează minunății care depășesc percepția obișnuită a oamenilor.” Și așa se întâmplă peste tot. Desigur, caracterul tehnic al vocabularului creează complicații. Semnificația unor astfel de cuvinte precum magi, lamiae, sagae, praestigitatores, fascinatores, striges, venefici, şi malefici variază de la tratat la tratat, astfel încât este necesar să acordăm atenție modului în care ele se diferențiază. Cu toate acestea, legătura dintre o vrăjitoare și Diavol, sau un diavol, este de obicei presupusă ca atare și a constituit baza cea mai importantă a sălbaticelor tentative menite să-i distrugă pe cei ce aduceau ofense lui Dumnezeu și oamenilor.

Neagu Djuvara – Civilizații și tipare istorice

Editură: Humanitas
An: 2006
Număr de pagini: 568
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Și, deoarece am vorbit de Wilhelm von Humboldt, probabil primul care a dat termenului „civilizație“ sensul lui etnologic, să remarcăm în trecere că el pare să fie în egală măsură inițiatorul nuanței de sens, care urma să se accentueze din ce în ce mai mult la autorii germani, între cultură și civilizație. Cuvântul cultură era străvechi. Metafora „cultură a spiritului“ (cultura mentis) fusese deja întrebuințată de autorii latini. Ea fusese reluată de oamenii Renașterii în același sens de îmbogățire a spiritului, și tocmai în cercurile de „filozofi“ francezi ai secolului al XVIII-lea cuvântul urma să fie utilizat pentru prima oară într-un sens pasiv, în realitate ca sinonim al neologismului civilizație. De aici, el urma să treacă în Germania, unde a avut din ce în ce mai mult tendința să se diferențieze de civilizație. Acest din urmă termen va desemna mai mult achizițiile materiale ale unei societăți, progresul tehnicilor și instituțiilor ei, pe când cultura acestei societăți ar fi ansamblul creațiilor sale spirituale, al trăsăturilor sale morale cele mai originale. De unde gradația pe care Humboldt o va face între civilizație, a cărei definiție am văzut-o mai înainte, și Kultur, care ar reprezenta un grad superior de rafinament ce s-ar manifesta în artă și știință, în sfârșit noțiunea de Bildung, care s-ar aplica unei mici elite de indivizi superiori, iviți din sânul culturii și prin a căror operă s-ar naște cele mai înalte creații ale acestei culturi.

Neagu Djuvara – Există istorie adevărată?

Editură: Humanitas
An: 2011
Număr de pagini: 156
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

Ceea ce voi încerca să arăt în prezenta lucrare e că relativismul asumat de Raymond Aron în subtitlul tezei sale, anume „Eseu despre limitele obiectivității istorice”, relativism care i-a fost reproșat de aproape toți „istoricii de meserie” – de altfel, și de filozofii din comisia de la susținerea tezei sale de doctorat -, e încă prea prudent, prea timorat. El se sprijină doar pe inevitabila imperfecțiune a observatorului și a mijloacelor sale de cercetare, când de fapt relativitatea fundamentală a sintezei rezultate din munca sa nu ține atât de observator și de mediul său, cât de însuși obiectul studiului său; materia Istoriei nu e stabilă, nu e încremenită, ea e în mișcare; încontinuu prezentul creează trecut, paradox pe care mă voi strădui să-l dovedesc. Într-adevăr, masa, nesfârșită cât nisipul oceanului, pe care o reprezintă faptele trecute, miriada de trăiri ale oamenilor de când a apărut homo sapiens nu e, cum își închipuie conștiința naivă, o masă inertă, un dat încremenit pe vecie; ea rămâne încărcată de o viață latentă, fiecare atom de trăire trecută lăsând dâre, urmări, fibre din care, desigur, cele mai multe pier cu vremea, dizolvate într-un fel de uriașă magmă, dar unele s-au prelungit până în prezent, iar consecințele lor pot apărea pe neprevăzute în viața noastră, oriunde pe planetă. Abia atunci luăm cunoștință de ele și mergem înapoi pe fibra lor, până la sursă . Ele ne apar atunci amplificate, modificând felul cum percepem trecutul, care poate fi pus astfel în discuție neîncetat. Așadar, o viziune definitivă a trecutului e cu neputință . Adăugându-se apariției unor noutăți în euristică și metodologie sau schimbărilor ideologice printre istorici, aceasta e pricina majoră care explică imposibilitatea absolută de a scrie asupra oricărui subiect din orice perioadă o istorie definitivă – fiindcă, încă o dată, trecutul nu e încremenit pe vecie, iar focul mocnește sub cenușă. Aceasta e drama istoricului: oricare ar fi știința, iscusința și talentul lui, viziunea pe care o are a trecutului este, în mod fatal, depășită după două-trei generații, câteodată chiar mai repede.

Lucian Boia – Un joc fără reguli

Editură: Humanitas
An: 2016
Număr de pagini: 112
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

Acest mic volum se dorește a fi o schiță de interpretare globală a istoriei. Cu precizarea: strict din punctul meu de vedere. Este istoria mea, așa cum o văd eu, la capătul unei jumătăți de secol de „experimente” istoriografice (îndrăznesc să spun, destul de variate). De aceea, nici n-am împovărat textul cu prea multe trimiteri bibliografice, mărginindu-mă să menționez, dintre lucrările altor autori, pe cele care într-adevăr mi-au oferit sugestii și m-au sprijinit în demersul meu. Am început prin a sublinia distincția, cu totul elementară, dar în genere neglijată, dintre Istorie și istorie, altfel spus, dintre ceea ce s-a petrecut cu adevărat și reconstrucțiile sau reprezentările noastre.  M-am oprit apoi asupra problemei cruciale a cauzalității istorice, în opinia mea mult mai complexă și mai greu de lămurit decât apare îndeobște în „rezolvările” istoriografice. Am reluat, din această perspectivă, câteva dintre temele mele favorite: geneza civilizației occidentale, Revoluția Franceză, Primul și al Doilea Război Mondial, crearea României. Se va vedea cu ce concluzii.

Henri-Irenee Marrou – Istoria educației în antichitate, vol. 1

Editură: Meridiane
An: 1997
Număr de pagini: 471
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

Generației marilor sofiști și a lui Socrate, fecundă dar aflată la început de drum și frământată, îi succedă una căreia îi revine meritul de a fi condus educația antică – îndelung întârziată într-un stadiu arhaic sau incert în privința devenirii sale – la maturitate și la acea formă definitivă, care, subzistând intactă în ciuda evoluției ulterioare, îi definește în fața istoriei originalitatea. Acest progres decisiv s-a împlinit la începutul secolului al IV-lea (aș îndrăzni să precizez: în timpul decadelor 390 și 380) și s-a datorat, în esență, operei a doi mari maeștri: Isokrates (436-338 ) și Platon (427-348). Primul și-a deschis școala în 393, celălalt în 387. Nu se poate spune că ei doi sau epoca lor ar fi introdus multe inovații în instituțiile și tehnicile educative; ei n-au făcut decât să le trieze și să le pună la punct pe cele ale predecesorilor. Acțiunea lor, mult mai profundă, a constat în a trasa, în manieră distinctă și definitivă, în propria lor gândire și în conștiința antică, liniile generale ale marii culturi; în același timp, și de pe poziții opuse, s-a întâmplat ca ei să le definească și pe cele ale educației.

Frances A. Yates – Iluminismul rozicrucian

Editură: Humanitas
An: 1998
Număr de pagini: 282
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Este evidentă influența lui Bacon și a plănuitelor sale colegii și organizații pentru răspândirea luminii, ceea ce el numește „negustorii de lumină” din Noua Atlantidă. Toți cei trei prieteni – Comenius, Dury şi Hartlib erau cititori devotați ai operelor lui Francis Bacon și îl recunoșteau pe acesta drept marele învățător al progresului științei. Ei au venit în contact cu renașterea baconianismului în Anglia, care înflorea viguros în anii de după 1640. Dar în pasajul citat din Comenius se poate discerne și o altă influență. „Negustorii de lumină” ai lui Bacon apar la Comenius contopiți cu Frații rozicrucieni; se simte la el intensa conștiință, prezentă în Fama, că lumea, apropiindu-se de sfârșitul ei, merge spre lumină, precum și intensa pietate evanghelică din manifestele rozicruciene. Și am văzut că și Bacon părea conștient de o asemenea legătură, că unele părți din mitul Noii Atlantide sunt modelate după mitul nevăzuților Frați rozicrucieni, cu țelurile lor caritabile, cu marele lor Colegiu neștiut de restul lumii. Nu e ușor să se dea o formulare foarte limpede, dar ceea ce încerc să spun este că, o dată cu venirea în Anglia a celor trei străini și a versiunii lor străine asupra mișcării pentru progresul cunoașterii, asistăm la împletirea a ceea ce am considerat că erau firele distincte ale unei mișcări care se desfășurase ca baconianism în Anglia și ca rozicrucianism în Germania, cele două linii de dezvoltare fiind într-un anume fel înrudite sau în contact una cu cealaltă. Manifestele rozicruciene și o parte din literatura fervorii rozicruciene părând să nu-l ignore pe Bacon, iar Bacon, nu încape îndoială, cunoscând, când a scris Noua Atlantidă, mitul rozicrucian.