Emil Cioran – Exerciții de admirație

Editură: Humanitas
An: 2003
Număr de pagini: 226
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Printre gânditorii care, ca Nietzsche sau ca Sfântul Pavel, au avut gustul și geniul provocării, un loc de seamă îi revine lui Joseph de Maistre. Ridicând cea mai măruntă problemă la nivel de paradox și la rang de scandal, mânuind anatema cu un amestec de cruzime și fervoare, el avea să creeze o operă bogată în enormități, un sistem ce nu încetează să ne seducă și să ne exaspereze. Amploarea și elocvența înverșunărilor sale, pasiunea pusă în slujba unor cauze de nesusţinut, îndârjirea de a legitima numeroase nedreptăți, predilecția pentru fraza asasină fac din el un spirit lipsit de măsură, care, necatadicsind să-și convingă adversarul, îl zdrobește din capul locului prin adjectiv. Convingerile lui par să respire o mare fermitate: ispitit de scepticism, el a știut să răspundă prin aroganța prejudecăților sale, prin vehemența dogmatică a disprețului său.

Constantin Noica – Devenirea intru ființă. Scrisori despre logica lui Hermes

Editură: Humanitas
An: 1998
Număr de pagini: 581
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Ontologia s-a deschis de câteva ori cu teza: ființa nu e așa, nici așa; nu e asta, nici asta. Ar trebui încercată teza răsturnată: nici asta, nici asta nu e ființa. Un asemenea început de jos în sus are îndreptățiri istorice. În afara viziunii mitic-filozofice a gândirii indiene (neti-neti, spune fiecare realitate celui ce caută pe Brahma), în afara viziunii din Cartea lui Iov („nu e la mine, nici la mine”, spune fiecare realitate despre înțelepciune), stă începutul filozofic propriu-zis, prin „îndoiala metodică”, asupra lucrurilor, cu vorba lui Descartes, sau prin „reducția fenomenologică” cu vorba de mai târziu. Așa cum ființele vii nu exprimă viața însăși , sau limbile vorbirea însăși, lucrurile ce sunt nu exprimă ființa însăși.

Jon Elster – Comportamentul social

Editură: ALL
An: 2013
Număr de pagini: 443
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Nu
Sursă: Libgen
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Motivul pentru care nu putem infera motivațiile altruiste din comportamentul altruist este acela că alte motivații pot mima altruismul. În terminologia din capitolul 4, putem vedea altruismul ca o specie de rațiune, care poate fi simulată foarte eficient atât de interes, cât și de pasiune. (Termenul „a imita” sau „a simula” poate să implice, dar nu neapărat, un efort conștient de a induce în eroare cu privire la motivațiile reale.) Mulți oameni care nu se preocupă prea mult de faptul de a fi dezinteresați sunt foarte preocupați de laudele primite pentru caracterul lor dezinteresat. Hume se înșală cu siguranță când susține că „a iubi gloria faptelor virtuoase este o dovadă sigură a iubirii de virtute” (italicele îmi aparțin). Dimpotrivă, Montaigne afirmă: „Cu cât este mai strălucitoare fapta, cu atât mai mult îi scad din valoarea sa morală, întrucât se naște în mine suspiciunea că fapta s-a manifestat mai mult pentru strălucirea ei decât pentru bunătate: bunurile puse în vitrină sunt deja pe jumătate vândute.” La limită, singurele acte virtuoase sunt acelea care nu ies niciodată la lumină. Bunica angelică a naratorului lui Proust a internalizat acest principiu atât de temeinic, încât îți atribuia toate acțiunile bune unor motive egoiste. În măsura în care virtutea are acest caracter discret, e posibil fie mai profundă decât o arată simpla aparență. Firește, din alte motive e posibil să nu fie.

Jacques Derrida – Credință și cunoaștere

Editură: Paralela 45
An: 2004
Număr de pagini: 134
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

A salva, a fi salvat, a se salva. Pretext pentru o primă întrebare: e oare cu putință să disociem între un discurs asupra religiei și un discurs asupra mântuirii, adică asupra a ceea ce este sănătos, sfânt, sacru, teafăr, nevătămat, imun (sacer, sanctus, heilig, holy – și presupusele lor echivalente dintr-o mulțime de limbi)? Să fie oare salvarea în mod necesar mântuire, în fața sau pe urma răului, a greșelii sau a păcatului? Unde se află răul? Răul astăzi, în prezent? Să presupunem că există o figură exemplară și inedită a răului, a răului radical chiar, ce pare să marcheze epoca noastră și doar pe aceasta. Oare prin identificarea acestui rău vom ajunge la ceea ce ar putea fi făgăduința sau figura salvării pentru epoca noastră și, deci, la singularitatea acestei dimensiuni religioase despre care toate ziarele spun că se întoarce? Am dori așadar, în cele din urmă, să legăm problema religiei de aceea a abstracțiunii. De abstracțiunea radicală. Nu de figura abstractă a morții, a răului sau a bolii de moarte, ci de formele răului legate în mod tradițional de smulgerea radicală și deci de dezrădăcinarea abstracțiunii, trecând, mai târziu însă, prin aceea a locurilor de abstracție care sunt mașina, tehnica, tehnoştiinţa şi mai ales transcendența tele-tehnologică. „Religie și mekhane”, „religie și cyberspace”, „religie și digitalizare”, „religie și spațiu-timp virtual”: iată elementele unui scurt tratat al acestor teme care ne constrâng – în economia textului care ne revine – să concepem o mică mașină discursivă care, deși finită și perfectibilă, să nu fie prea neputincioasă. Pentru a gândi abstract astăzi religia, vom porni de la aceste puteri de abstracție, pentru a risca, în cele din urmă, ipoteza următoare: față de toate aceste forțe de abstracție și de disociere (dezrădăcinare, delocalizare, dezincarnare, formalizare, schematizare universalizantă, obiectivare, telecomunicare etc.), „religia” se află în același timp în antagonism reactiv și în supralicitare reafirmativă. Acolo unde cunoașterea și credința [foi], tehnoştiinţa („capitalistă” și fiduciară) și credința [croyance], creditul, credibilitatea, actul de credință vor fi fost dintotdeauna părtașe, în locul însuși, la îngemănarea opoziției lor. De unde și aporia – o anumită lipsă de cale, de făgaș, de ieșire, de salvare – și cele două surse.

Friedrich Nietzsche – Ecce homo

Editură: Dacia
An: 1999
Număr de pagini: 106
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În perspectiva faptului că în curând va trebui să adresez omenirii cea mai grea provocare care i-a fost aruncată vreodată, mi se pare indispensabil să spun cine sunt eu. În fond ar trebui să se știe: căci eu nu m-am „lăsat neatestat”. Disproporția însă dintre măreția sarcinii mele și meschinăria contemporanilor mei a reieșit la iveală prin faptul că eu nici n-am fost auzit, nici n-am fost văzut. Trăiesc pe propriul meu credit, poate este chiar doar o prejudecată că eu trăiesc? … Ajunge doar să stau de vorbă cu unul din „oamenii cultivați” care vin vara în Ober-Engandin, pentru ca să mă conving că eu nu trăiesc. În aceste împrejurări, este o datorie, împotriva căreia mi se răzvrătesc și obișnuințele, și mai ales mândria instinctelor mele, să spun anume: Ascultați-mă! căci eu sunt cutare și cutare. Mai ales nu mă confundați!

Rene Guenon – Metafizică și cosmologie orientală

Editură: Herald
An: 2013
Număr de pagini: 191
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Am ales ca subiect al acestei expuneri metafizica orientală; poate ar fi fost mai potrivit să spunem, simplu, metafizică fără epitet, pentru că, într-adevăr, metafizica pură, fiind prin esența ei în afară și dincolo de toate formele și contingențele, nu este nici orientală nici occidentală, ci universală. Acestea sunt doar formele exterioare în care este îmbrăcată pentru necesitățile unei expuneri, pentru a exprima din ea ceea ce este exprimabil, forme ce pot fi fie orientale, fie occidentale; însă, sub diversitatea lor se află un fond identic ce se regăsește pretutindeni și întotdeauna, acolo cel puțin unde există metafizică adevărată, asta pentru simplul motiv că adevărul este unul. Dacă așa stau lucrurile, de ce să vorbim în mod special despre metafizica orientală? Pentru că, în condițiile intelectuale în care se ală actualmente lumea occidentală, metafizica este pentru ea ceva uitat, ignorat în general, pierdut aproape în întregime, pe când, în Orient, ea este dintotdeauna obiectul unei cunoașteri efective. Dacă vrem să știm ce este metafizica, Orientul e cel căruia trebuie să i ne adresăm; la fel, dacă vrem să regăsim ceva din vechile tradiții ce au existat în Occident, într-un Occident care, în multe privințe, era odinioară mult mai apropiat de Orient decât este astăzi, o vom putea face mai ales cu ajutorul doctrinelor orientale și prin comparație cu ele, deoarece aceste doctrine sunt singurele care, în acest domeniu metafizic, mai pot fi studiate încă în mod direct. Pentru aceasta, însă, e evident că ele trebuie studiate așa cum o fac orientalii înșiși, și nu lăsându-ne în voia unor interpretări mai mult sau mai puțin ipotetice și uneori cu totul fanteziste; se uită prea des că civilizațiile orientale există și astăzi și ele au încă reprezentanți calificați, asupra cărora ar fi suficient să ne informăm pentru a ști cu adevărat despre ce e vorba.

Arthur Schopenhauer – Fundamentele moralei

Editură: Antet
An: 2011
Număr de pagini: 172
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Lucrarea lui Schopenhauer despre „Fundamentul moralei” datează din 1840; ea a fost scrisă în vederea unui concurs lansat de Societatea Regală a Danemarcei. Autorul avea arunci 52 de ani, iar cu 21 de ani în urmă publica lucrarea sa de căpătâi, „Lumea ca voință și reprezentare”. Nu este obișnuit ca, la o asemenea vârstă și după astfel de cărți, un filozof să ia parte la un concurs. Însă Schopenhauer nu avea, în acel moment, altă cale de a se face cunoscut. Marea sa lucrare nu fusese deloc citită, prima ediție nu se epuizase încă (a doua datează din 1844). Or, autorul nu era dintre acei filozofi „de viță veche”, cum ar fi zis Leibniz, pentru care nu contează să se facă auziți în lume și care prețuiesc mai mult un singur discipol, demn de ei, decât o mulțime de cititori. Însuși sistemul lui, dirijat în întregime spre practică și care pentru a se realiza are nevoie de consimțământul întregului univers, legitima în ochii săi dorința de popularitate. Pentru a o cuceri, el nu neglija nimic niciodată. În 1822 și în 1825, încercase, în zadar, să ajungă la ea prin învățământ, devenind „privat docent” la Universitatea din Berlin; pe atunci nu existau auditori decât pentru Hegel și Schleiermacher. La capătul acestor două tentative, Schopenhauer nu a câștigat nimic pentru sistemul său, ci și-a întărit doar disprețul față de umanitate și mai ales față de profesorii de filozofie. Totuși, nu a renunțat la ambiția lui. S-a văzut aceasta în 1839, când aflăm că el nu s-a sfiit să concureze pentru un premiu oferit de Academia din Drontheim (Norvegia). Tema propusă era aceea a libertății. Lucrarea lui Schopenhauer a fost premiată: aceasta a însemnat primul său pas spre celebritate. Anul următor, când Academia de științe din Copenhaga a lansat concursul despre fundamentele moralei, Schopenhauer a trimis lucrarea de față; nu a fost însă premiat. Vom găsi, la sfârșitul volumului, decizia Academiei. Schopenhauer s-a arătat indignat și, cu acea suplețe proprie celor vanitoși, pentru care o înfrângere nu este niciodată ocazia unei întoarceri în sine, el și-a făcut o glorie din insucces. În general, morala este partea cea mai accesibilă și mai importantă dintr-un sistem; acest fapt se aplică mult mai bine sistemului lui Schopenhauer decât altora. Prin scrierea de față, caracterul lui Schopenhauer apare suficient de clar; stilul său nu este nicăieri mai viguros și mai disprețuitor față de conveniențe. Autorul face parte, în mod evident, dintre acele spirite care au, în același timp, forță și brutalitate, suprapunându-le cu îndemânare.

Aristotel – Fizica

Editură: Editura Științifică
An: 1966
Număr de pagini: 450
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Nu
Sursă: Immanuel
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Aristotel afirmă că naturii îi aparține tot ceea ce are materia în sine cât și schimbarea stării acesteia. Știința despre natură este teoria despre mișcare. Mișcarea este, după Aristotel, de trei feluri : a) schimbarea spațială sau de loc; b) schimbarea calitativă sau materială; c) schimbarea cantitativă . În limbajul modern primul fel de schimbare constituie temeiul mecanicii, al doilea al chimiei, iar al treilea al fenomenelor organice. Interesant este că Aristotel n-a avut nici o înțelegere pentru mecanică și matematică. Dimpotrivă, el a combătut vehement atât teoria pitagoreică despre numere cât și speculațiile matematice ale lui Platon. Filozofia lui despre natură se fundamentează pe metafizica sa și pe viziunea sa teleologică despre evoluția lumii. Întreaga natură este o uriașă unitate ordonată în vederea unui scop ultim de „Primul mișcător”, așa că temeiul acesteia nu este de natura mecanică ci teleologică, el este un scop sau cauză finală. Din această cauză fiecare apariție a naturii presupune : a) cele patru principii metafizice : materie, formă, cauză și scop – care pot fi însă reduse la materie și formă – și b) mișcare, spațiu și timp. 

Martin Heidegger – Originea operei de artă

Editură: Humanitas
An: 1995
Număr de pagini: 388
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Toată lumea cunoaște opere de artă. Opere arhitectonice și opere aparținând artelor plastice poți vedea în piețe publice, în biserici sau chiar în case particulare. În colecții și expoziții sunt păstrate opere de artă aparținând diferitelor epoci și popoare. Dacă privim operele sub aspectul purei lor realități și nu alterăm prin nici o proiecție această realitate, atunci vedem că operele ne stau dinainte tot atât de natural pe cât ne stau lucrurile înseși. Tabloul atârnă pe perete exact ca o pușcă de vânătoare sau ca o pălărie. O pictură, de pildă aceea a lui Van Gogh reprezentând o pereche de saboți țărănești, trece dintr-o expoziție în alta. Operele sunt expediate asemenea cărbunilor din bazinul Ruhr sau buștenilor din Pădurea Neagră. În timpul campaniilor militare, imnurile lui Holderlin erau împachetate în ranițele soldaților alături de trusa sanitară. Cuartetele lui Beethoven stau în depozitele editurii asemenea cartofilor din pivniță. Toate operele posedă acest caracter de lucru (das Dinghafte). Ce ar fi ele fără acesta? Se poate însă ca o atare viziune asupra operei, teribil de grosolană și exterioară, să ne scandalizeze. Pesemne că în muzeu, în cercul unor astfel de reprezentări despre opera de artă, se mișcă curierii sau femeia de serviciu. Se cuvine totuși să luăm operele așa cum le apar ele celor care le trăiesc și le gustă. Însă până și mult invocata trăire estetică nu poate trece cu vederea caracterul de lucru al operei de artă. Liticul este propriu operei arhitectonice. Lemnosul este propriu sculpturii în lemn. Cromaticul este propriu tabloului. Sunetul articulat este propriu operei literare. Sonorul este propriu operei muzicale. Caracterul de lucru se află atât de puternic împlântat în opera de artă, încât este chiar mai nimerit să spunem invers: opera arhitectonică se află în piatră. Sculptura în lemn se află în lemn . Tabloul se află în culoare. Opera literară se află în sunetul articulat. Opera muzicală se află în ton. Lucruri evidente, ni se va răspunde. Desigur. Dar ce anume să fie acest evident caracter de lucru implicat în opera de artă?

Jules Evans – Filosofie pentru viață și alte situații periculoase

Editură: Publica
An: 2013
Număr de pagini: 375
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Libgen
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cele mai celebre două lucrări ale lui Aristotel – Etica nicomahică și Politica – ne oferă o viziune unificată asupra psihologiei, eticii și politicii. Aristotel își bazează etica pe o teorie biologică despre natura umană: el sugerează că sufletul nostru posedă deopotrivă o componentă rațională și una irațională și că este, totodată, în esență, social, politic și spiritual. Viața bună este una care împlinește această natură și o călăuzește spre fericire și împlinire. Viziunea lui este una teleologică – totul este conceput în vederea unui scop și atinge binele atunci când împlinește scopul pentru care a fost creat. Oamenii dobândesc viața bună atunci când împlinesc scopul naturii lor. Spre deosebire de stoici, Aristotel nu credea că oamenii trebuie să-și folosească raționalitatea pentru a-și birui pe deplin mintea irațională, eliberându-se de pasiuni. Era mai aproape de profesorul său, Platon – credea că trebuie să ne folosim rațiunea pentru a ne conduce emoțiile spre niște deprinderi bune. Dar, spre deosebire de Platon, el nu credea că putem găsi virtutea într-o formă absolută, eternă și neschimbătoare. În schimb, trebuie să ne folosim discernământul, încercând să deosebim binele ce trebuie făcut în împrejurări mereu schimbătoare.