Umberto Eco – Limitele interpretării

Editură: Pontica
An: 1996
Număr de pagini: 416
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Pentru raționalismul grec, de la Platon la Aristotel și mai departe, a cunoaște înseamnă a cunoaște cu ajutorul cauzei. Chiar și a-l defini pe  Dumnezeu înseamnă a defini o cauză dincolo de care nu mai există nici o altă cauză. Pentru a putea explica lumea prin cauze trebuie elaborată o noțiune de lanț unidirecțional: dacă o mișcare are loc de la A către B, nici o forță din lume nu va putea face ca ea să meargă de la B către A. Pentru a fonda unilinearitatea lanțului cauzal trebuie să fie admise anumite principii: principiul de identitate (A=A), principiul de noncontradicție (imposibil ca ceva să fie A și să nu fie A în același timp) și principiul terțului exclus (ori A e adevărat ori A e fals: tertium non datur). Din aceste principii derivă modul de raționament tipic raționalismului occidental, acel modus ponens: dacă p, atunci q: dar p; atunci q. Aceste principii prevăd, dacă nu recunoașterea unei ordini fixe a lumii, cel puțin un contract social. Raționalismul latin acceptă principiile raționalismului grec, dar le transformă și le îmbogățește în sens juridic și contractual. Norma logică e modus, dar modus-ul este și limită, și deci graniță.

Hannah Arendt – Condiția umană

Editură: Idea Design & Print
An: 2007
Număr de pagini: 271
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În 1958, Hannah Arendt publica Condiția umană. Impresionantă sinteză de antropologie filosofică ce pune la contribuție instrumente filosofice, de economie, de istoria științelor și a religiilor, cartea ne apare, astăzi, ca o propedeutică a unei filosofii politice ce inspiră toate textele autoarei dar care nu a îmbrăcat forma unui sistem. Într-o luminoasă prefață ce deschide ediția franceză din 1994 a Condiției umane (tradusă în această limbă încă din 1961), Paul Ricœur pune în lumină continuitatea dintre Originile totalitarismului și Condiția umană. Unind coerența ficțiunii (capitularea omului în fața Naturii, în nazism, și în fața Istoriei, în comunism) cu rigoarea organizării, sistemele totalitare, ce vehiculează o concepție a puterii „de negândit” în repere umane, ne pun o întrebare apăsătoare: în ce condiții e posibilă o lume neconcentraţionară? Construind o „antropologie filosofică a durabilului”, opusă veleității totalitare de a schimba natura umană, H. Arendt dezvoltă, între Originile totalitarismului și Condiția umană, o reflecție unitară. Operă de „rezistență” și totodată de „reconstruire” a temeiurilor umanității, Condiția umană răspunde la întrebarea formulată mai sus prin afirmarea acțiunii politice în libertate ca ciment al vieții în comun a oamenilor. „Lumea” politică modernă, apărută odată cu primele explozii atomice într-o epocă contemporană născută la sfârșitul secolului al XIX-lea, consecutiv epocii moderne (secolele XVII-XIX), pune în mod acut problema potențialului de violență prin care războaiele, fenomen odinioară marginal, nu mai apar ca o „continuare a politicii cu alte mijloace” ci ca o instaurare originară a violenței ca sursă a acțiunii politice. Descrisă cu brio în studiul „Despre violență” din 1970 (2), răsturnarea raportului dintre politică și război, dintre putere și violență, în care ideologia progresului și dezvoltarea tehnologică joacă un rol esențial, pune în termeni noi problema acțiunii în istorie și a libertății umane.

Emil Cioran – Mărturisiri și anateme

Editură: Humanitas
An: 2003
Număr de pagini: 170
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Sunt fericit doar când mă gândesc la renunțare și mă pregătesc pentru ea. Restul e amărăciune și zbucium. Să renunți nu-i lucru ușor. Totuși, ajunge să aspiri la renunțare ca să te simți deja mai împăcat. Să aspiri la ea? Până și simplul fapt de-a te gândi la ea îți dă iluzia că ești altul, iar această iluzie este o victorie, cea mai măgulitoare, dar și cea mai amăgitoare.” (E.M. Cioran)

Valentin Mureșan (coord.) – Legea morală la Kant

Editură: Editura Universității din București
An: 2009
Număr de pagini: 131
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Volumul de față este un caiet de seminar util studenților dornici să înțeleagă filosofia morală a lui Immanuel Kant (1724-1804). Textele traduse reprezintă comentarii la opera de filosofie practică a celui ce e considerat cel mai mare filosof modern, în principal la Întemeierea metafizicii moravurilor.  În mod firesc, studiul acestor texte trebuie să se facă în paralel sau după lectura lucrării lui Kant, nu în locul ei. Deși autorii comentariilor sunt cunoscuți exegeți ai operei kantiene, nivelul de sofisticare al textelor e potrivit capacității de înțelegere a unui debutant în studiul lui Kant. Succintul comentariu a lui H. Paton, un celebru profesor de la Oxford, urmează fidel firul textului Întemeierii, de la început până la sfârșit, fiind un ajutor indispensabil pentru lămurirea celui ce buchisește pentru prima oară complicatul text kantian. Studiul lui R. Norman, extrem de folosit de studenții din universitățile occidentale, parcurge de asemenea textul Întemeierii oferind multe  abordări personale. Trebuie spus că lucrarea lui Kant s-a bucurat și se bucură de o mulțime de interpretări diferite, chiar divergente. Fragmentul tradus din cartea lui R. B. Louden, Etica impură a lui Kant, se referă la latura empirică a sistemului eticii kantiene, relativ ignorată de Kant însuși, dar și de comentatori, concentrați aproape exclusiv pe studierea eticii sale „pure” (a priori). Dar nu putem avea decât o concepție deformată despre etica lui Kant dacă ignorăm etica sa empirică sau aplicată. Refacerea întregului tablou e intenția lui Louden. Textul lui T. Hill jr. este o încercare provocatoare și foarte clar scrisă de a aplica aparatul conceptual al eticii kantiene (schițat la începutul studiului) la un caz concret – terorismul. Dacă e moral să sacrificăm persoane nevinovate pentru a lichida un atac terorist – iată o întrebare la care încearcă să răspundă autorul prin prisma eticii kantiene.

Patrick Gardiner – Kierkegaard (Maeștrii spiritului)

Editură: Humanitas
An: 1997
Număr de pagini: 159
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Întinderea și diversitatea producției literare a lui Kierkegaard fac ca sarcina de a oferi o scurtă introducere în gândirea lui să nu fie ușoară. Dar, decât să încerc să o acopăr în toate aspectele sale, am simțit că ar fi mai bine să-mi concentrez atenția în special asupra acelora strâns legate de preocupările culturale și intelectuale ale perioadei în care a trăit el. Printre altele, am căutat să schițez considerațiile care l-au condus către propriile sale poziții distinctive privind statutul eticii și al religiei, indicând în același timp câteva din modalitățile prin care el a exercitat o influență importantă, chiar dacă târzie, asupra istoriei ulterioare a ideilor. Această restrângere tematică nu putea fi făcută, totuși, fără omitere a din discuție a multora din lucrările sale, inclusiv a acelora în care se ocupă într-un mod foarte direct de natura vieții religioase așa cum credea el că trebuie înțeleasă.

Michael Dummett – Originile filosofiei analitice

Editură: Dacia
An: 2004
Număr de pagini: 280
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Timp de mai multe decenii, în urma unei separări greșite, s-a creat o mare prăpastie între cele doua tradiții ale filosofiei occidentale: cea analitică și cea care pe nedrept a fost numită „continentală”. Eu însumi m-am format în tradiția analitică și sunt încă foarte legat de ea. Dar și originile acestei tradiții sunt cât se poate de „continentale”. „Bunicul” a fost marele filosof și matematician Bemard Bolzano, iar „tatăl” ei filosoful și logicianul german Gottlob Frege. Între primii profesioniști ai acestei orientări îi găsim pe membrii Cercului de la Viena și pe austriacul Ludwig Wittgenstein. Separarea geografică a celor doua tradiții s-a produs din cauza regimului nazist, cu persecuțiile sale asupra evreilor, cărora cultura europeană le datorează totuși atât de mult. Așa se face că aproape toți cei care își desfășurau atunci activitatea în tradiția analitică în Austria, Polonia ori Germania s-au refugiat în Statele Unite sau în Marea Britanie. Însă pe mine m-a frapat faptul că, totuși, pe la începutul secolului al XX-lea, prăpastia de care aminteam mai sus nu exista. Mai mult, nimeni nu era conștient de existența a două școli de filosofie, atât de diferite.

Lucian Blaga – Trilogia cunoașterii

Editură: Humanitas
An: 2013
Număr de pagini: 650
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cititorii își aduc desigur aminte de cuvintele memorabile pe care Immanuel Kant le-a însemnat în una din cărțile sale cu privire la geneza filozofiei sale „critice“. Kant mărturisește că, până la un moment dat, el, ca gânditor, era îmbrobodit de un „somn dogmatic“ din care l-a „trezit“ întâlnirea norocoasă cu opera filozofului englez David Hume. Kant rezumă în cele câteva cuvinte o situație în care se găsea și sentimentul ce l-a stârnit în el gândirea unui filozof de seamă și într-un anume chip orientat al epocii. Fără îndoială că semnificația concretă a cuvintelor lui Kant e legată de o împrejurare istorică precisă. Se știe că edificiile metafizice, cu care atâția și atâția filozofi prekantieni sperau să convertească misterul existenței în sisteme de concepte, au fost construite fără de o cercetare prealabilă a posibilităților de cunoaștere proprii spiritului uman. Cunoașterea conceptuală, cu procedeele ei intrinsece, fusese pusă în deprindere și silită la lucru fără de controlul necesar al mijloacelor întrebuințate de ea. Se făcea caz, bunăoară, de ideea de „substanță“ sau de ideea de „cauzalitate“, cu o încredere ingenuă în caratele lor firești, și se opera cu ele ca și cum mintea omenească ar fi deținut, cu aceasta, înseși pârghiile lumii și ale ideației divine. David Hume și-a îndreptat atenția tocmai asupra conceptelor de temelie de care se folosește inteligența umană în cele mai grave demersuri ale ei și a căutat să le arate structura și limitele firești. Metafizicienii dinainte de Kant utilizau conceptele în chestiune într-un fel dogmatic, adică fără de luciditatea necesară a uzajului lor și, prin urmare, cu o bună doză de iresponsabilitate. Hume întreprinde un examen menit să ducă la o nouă și foarte supravegheată conștiință cât privește priza și valabilitatea conceptelor. În această împrejurare istorică, plină de un latent dramatism, Kant încearcă sentimentul unei „treziri“ dintr-un „somn dogmatic“. Dar cuvintele lui Kant despre somnul în care plutea și despre „trezirea“ ce-i deschidea o nebănuită zariște sunt susceptibile de o generalizare, trecându-se de la situația concretă a lui Kant la toate situațiile de răs cruce din istoria filozofiei.

Immanuel Kant – Religia doar în limitele rațiunii

Editură: ALL
An: 2007
Număr de pagini: 361
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Propoziția: omul este rău nu poate, după cele precedente, spune altceva decât că: el este conștient de legea morală și totuși a adoptat în maxima sa îndepărtarea (ocazională) de această lege. El este rău de la natură înseamnă: aceasta este valabilă pentru întreaga sa specie: nu este ca și cum o astfel de calitate ar putea fi dedusă din conceptul speciei sale (al unui om în genere), (căci atunci ea ar fi necesară), dar după cum îl cunoaștem din experiență el nu poate fi judecat diferit sau putem presupune tendința către rău Ia orice om, chiar Ia cel mai bun, ca subiectiv necesară. Întrucât această tendință trebuie să fie ea însăși considerată ca moral rea și, prin urmare, să vedem aici nu o predispoziție naturală, ci ceva de care omul poate fi făcut responsabil. În consecință trebuie să constea din maxime ale liberului arbitru contrare legii: dar acestea, datorită libertății, trebuie să fie luate drept contingente în ele însele, ceea ce, pe de altă parte, nu se va acorda cu universalitatea acestui rău, pentru că temeiul subiectiv suprem al tuturor maximelor nu se îngemănează cu umanitatea, de ce nu știm, și de aceea nu este oarecum înrădăcinat în ea: noi putem numi această tendință una naturală către rău, și pentru că întotdeauna trebuie ca însăși această tendință să poarte propria sa vină, noi o putem numi un rău radical, înnăscut (dar nu într-o măsură mai mică am dobândit-o noi înșine) în natura umană.

Friedrich Schleiermacher – Hermeneutica

Editură: Polirom
An: 2001
Număr de pagini: 186
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

De îndată ce un complex de idei iese în evidență constant într-un discurs elaborat, avem posibilitatea nu numai de a distinge între idei fundamentale și idei subsidiare, împreună cu elementele lingvistice corespunzătoare lor, ci și între asemenea elemente lingvistice și idei care sunt părți ale întregului și cele care de fapt nu sunt părți ale acestuia, ci numai mijloace de expunere. De exemplu, dacă într-un discurs coerent o idee devine clară și intuitivă prin intermediul unei comparații, atunci comparația nu este decât un mijloc de expunere; ea este străină de fapt subiectului, intervenind, ca element străin, pentru a da unei părți a întregului mai multă exactitate și claritate. Acest lucru se manifestă sporadic sau se inserează în întreaga expunere. Aici avem însă o veritabilă distincție interioară a discursului, și nu o simplă generalitate. În cazul folosirii unor asemenea termeni comparativ-metaforici nu avem nici o indicație în raport cu construcția întregului plecând de la elementele sale esențiale, deoarece comparativ-metaforicul poate fi utilizat când într-un fel , când într-altul .

Friedrich Nietzsche – Opere complete, vol. 6

Editură: Hestia
An: 2005
Număr de pagini: 345
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Admițând că adevărul este o femeie -, cum adică? nu-i fondată oare suspiciunea că toți filozofii, în cazul că erau dogmatici, nu prea se pricepeau la femei? că înfiorătoarea seriozitate, insolența stângace cu care de obicei se-ndreptau până acum către adevăr constituiau niște mijloace nediplomatice și indecente tocmai pentru a-și cuceri o femeie? Sigur este că el nu s-a lăsat cucerit: – și orice fel de dogmatică se ține azi mâhnită și fără curaj pe picioare. Dacă se mai ține, în general, pe picioare! Căci există zeflemitori care susțin că a căzut, că orice dogmatică zace la pământ, mai mult, că orice dogmatică trage să moară. Serios vorbind, există temeiuri convingătoare să sperăm că orice dogmatizare în filozofie, oricât de solemn, de definitiv și de categoric s-ar fi manifestat, poate că n-a fost decât o nobilă copilărie și treabă de ageamiu; și, poate, este foarte aproape vremea în care se va-nţelege iar și iar ceea ce a fost, de fapt, suficient spre a furniza piatra de temelie pentru asemenea construcții de filozofi, sublime și absolute, pe care dogmaticii le-au înălțat până în prezent, – un eres popular oarecare din vremea imemorială (ca superstiția sufletului care, în chip de superstiție a subiectului și a eu-lui , n-a încetat nici astăzi să provoace scandal), poate un joc de cuvinte oarecare, o tentație din partea gramaticii sau o temerară generalizare de fapte foarte restrânse, foarte personale, foarte omenesc-prea omenești. Filozofia dogmaticilor e de sperat că nu era decât o promisiune peste milenii: așa cum era, într-o vreme și mai de demult, astrologia, în al cărei serviciu s-au consumat poate mai multe eforturi, bani, ingeniozitate, răbdare decât până acum pentru vreo știință veritabilă: – îi datorăm ei și pretențiilor ei „supraterestre” din Asia și Egipt marele stil în arhitectură. Se pare că toate lucrurile mari, ca să i se înscrie omenirii în inimă cu niște cerințe veșnice, trebuie să cutreiere pământul mai întâi în chip de pocitanii ieșite din comun și înfricoșătoare: o astfel de pocitanie a fost filozofia dogmatică, de pildă, doctrina Vedanta în Asia, platonismul în Europa. Să nu fim ingrați față de ea, cu toate că trebuie recunoscut că până acum cea mai rea, cea mai persistentă și periculoasă dintre toate erorile a fost o eroare de dogmatici, anume invenția spiritului pur și a binelui în sine datorată lui Platon.