Constantin Noica – Modelul cultural european

Editură: Humanitas
An: 1993
Număr de pagini: 195
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Viața omului și a culturilor reprezintă, la drept vorbind, o dezbatere între regulă și excepție. Natura, ca și omul, stau sub legi; omul își prescrie în plus, pentru comportarea sa, reguli; el instituie, pentru acțiunea sa în lume, norme. Însă legile, regulile, normele admit în fapt abateri. Vom încerca să arătăm că abaterile nu se ivesc numai în fapt, ci că sunt și de drept. Le vom cuprinde pe toate sub formularea „excepții față de regulă” și vom sugera, cu ajutorul lor, o prezentare a tipurilor de om din perspectiva tipurilor de cultură la care conduc excepțiile față de regulă. Există cinci feluri de excepții: unele care infirmă regula, altele care o confirmă, cele care o lărgesc, cele care doar o proclamă și, în fine, cele care devin ele regulă. În comunitatea restrânsă a familiei sau în cea lărgită a societății, pe căile însingurării cu sine sau pe cele ale supunerii la ceva mai înalt, stăruie rânduieli, comandamente, decaloguri sau prescripții, peste tot. Nu oricine are cunoașterea legilor sub care trăiește, ci singură cultura i-o dă; în schimb oricine devine conștient de regulile pe care este dator să le respecte, spre a fi om, și de normele cerute, spre a fi făptuitor și eventual creator în sânul lumii sale.

Andrei Pleșu – Despre frumusețea uitată a vieții

Editură: Humanitas
An: 2011
Număr de pagini: 278
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Când spunem despre cineva că este „un om autentic“ îi facem, în mare, un compliment. Admitem că e vorba de un ins care se comportă în perfect acord cu sine, un ins care nu dă curs vorbirii în doi peri, atitudinilor contrafăcute, duplicității. Autenticitatea e sinceritate față de ceilalți, dar, mai ales, sinceritate față de firea proprie. Spun, totuși, că e un compliment „în mare“, pentru că, „în mic“, în anumite variante, el poate include și o notă relativizantă: „cutare spune prostii, dar măcar e autentic“. În acest caz, „autenticitatea“ joacă rolul de circumstanță atenuantă. Ea poate scuza, sau diminua, eroarea, invocând buna-credință și consecvența cu sine a „făptașului“. Dacă e să riscăm o definiție rapidă a autenticității, vom spune că ea este incapacitatea cuiva de a spune sau de a face lucruri la care nu aderă cu totalitatea ființei sale. Omul autentic e, cu alte cuvinte, integral prezent în fiecare vorbă pe care o rostește și în fiecare din actele sale. „Integral prezent“ înseamnă prezent și cu mintea, și cu inima, și cu trupul. E un tip de comportament mai rar decât ne închipuim. În general, prezența fizică, atașamentul sufletesc și adeziunea mentală nu se manifestă întotdeauna simultan în felul nostru de a fi. Dimpotrivă. Suntem de multe ori „de față“ fizicește, în timp ce capul e în altă parte și inima într-alta. Inima, la rândul ei, ne duce, nu o dată, în cu totul altă direcție decât rațiunea, iar corpul poate avea o autonomie funcțională care se dispensează relativ ușor de colaborarea intelectului și a afectelor. Ori de câte ori se întâmplă asta, suntem inautentici. Situația existențială curentă este inautenticitatea.

Arthur Koestler, Albert Camus – Reflecții asupra pedepsei cu moartea

Editură: Humanitas
An: 2008
Număr de pagini: 252
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Suntem însă siguri că printre vinovați au ost uciși doar cei irecuperabili? Toți cei care, ca mine, într-un moment al vieții lor, au urmărit de nevoie procesele de la Curtea cu Juri știu că o sentință, fie și de condamnare la moarte, este puternic supusă influenței neprevăzutului. Figura acuzatului, antecedentele sale (deseori, adulterul este considerat circumstanță agravantă de către jurații despre care n-am putut niciodată crede că au fost, cu toții și întotdeauna, fideli), atitudinea sa (care îi este favorabilă doar dacă este convențională, mai exact teatrală, în mare măsură) , chiar și dicția sa (recidiviștii știu că nu trebuie nici să te bâlbâi, dar nici să vorbești prea bine), evaluarea afectivă a incidentelor din timpul audierii (iar adevărul, din păcate, nu este totdeauna emoționant) sunt tot atâtea neprevăzute care influențează decizia finală a juriului. În cazul unui verdict mortal, lucrul sigur este că la cea mai certă dintre pedepse s-a ajuns printr-un mare concurs de incertitudini. Când știm că verdictul suprem depinde de cum evaluează juriul circumstanțele atenuante, când știm mai ales că reforma din 1832 le-a dat juraților noștri posibilitatea de a acorda circumstanțe atenuante nedeterminate, ne putem imagina cât de importantă este starea de spirit momentană a juriului. Cazurile în care trebuie să existe pedeapsa cu moartea nu mai sunt prevăzute cu exactitate de lege, ci de juriu care – trebuie spus – de fiecare dată face aprecierea în funcție de cel judecat. Cum nu există două jurii comparabile, cel care e executat ar fi putut să nu fie.

Michel Onfray – Scurt manifest hedonist

Editură: Humanitas
An: 2013
Număr de pagini: 82
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

A cunoaște ființa a ceea ce este înseamnă să cunoști voința de putere. Lecția de înțelepciune pe care ne-o oferă Nietzsche ne îndeamnă să descoperim mecanismul celor ce sunt, să percepem ființa a ceea ce este și apoi, cunoscând-o drept ceea ce este, s-o vrem astfel, iar apoi s-o iubim, ceea ce filozoful numește amor fati, a-ți iubi propriul destin: formulă care definește supraomul, o figură ontologică și metafizică atee, materialistă, imanentă, total opusă caricaturilor sociologice și politice care fac din el o bestie primitivă, fără nici o credință și fără nici o lege. Nietzsche ne oferă deci o lecție de înțelepciune filozofică confirmată de învățăturile astrofizicii contemporane. Sentimentul naturii și deopotrivă deplina deschidere spre cosmos dau naștere unei senzații pe care, de la Longin încoace, o numim sublim. Trăirea acestei senzații este o mărturie despre adevărul ontologiei practice. Spectacolul vastității mării, spectacolul munților, oceanului, furtunii, fulgerului, trăsnetului, torentului, ghețarilor, spectacolul vastității unui naufragiu stârnesc în noi sentimentul că suntem o conștiință finită, îngustă, limitată, derizorie. Acest „sentiment oceanic”, pentru a utiliza expresia lui Romain Rolland, nu este nucleul unei religii, ci trăirea legăturii care ne unește cu cosmosul și cu natura din care facem parte. Colapsarea unei stele explică originea lumii. Această teză astrofizică pulverizează ipoteza teologică. Secole de-a rândul, cultura a constat din cunoașterea naturii în scopul de a ne supune mai bine poruncilor sale. Să ne amintim de șamanism, de animism, de totemism, de politeism, de păgânism. Odată cu apariția monoteismului evreiesc, și apoi creștin, cultura a devenit anti-natură, refuz al cosmosului  ca întindere fizică în favoarea unei topici parapsihologice. Împotriva acestei parapsihologii religioase, psihologia vorbește despre un suflet material înscris într-o istorie concretă.

Umberto Eco – Cinci scrieri morale

Editură: Humanitas
An: 2005
Număr de pagini: 120
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Suntem animale în postură erectă, din care pricină este obositor să rămânem mult timp cu capul în jos și, prin urmare, avem o noțiune comună de sus și jos, tinzând să-l privilegiem pe primul în defavoarea celui de-al doilea. Tot astfel avem noțiuni de parte dreaptă și stângă, de a sta pe loc sau a merge, de a sta în picioare sau întinși, de a ne târî sau a sări, de veghe sau somn. Și fiindcă avem mâini și picioare, știm cu toții ce înseamnă să lovești o materie tare, să penetrezi o substanță moale sau lichidă, să terciuiești, să pisezi, să râșnești, să dai șuturi și poate chiar să dansezi. Lista ar putea continua la nesfârșit, incluzând văzul, auzul, mâncatul sau băutul, înghițitul sau datul afară. Și desigur, orice om are noțiuni despre ceea ce înseamnă să percepi, să-ți amintești, să simți dorință, teamă, tristețe sau ușurare, plăcere sau durere, să emiți sunete care să exprime aceste sentimente. Așadar (și de-acum intrăm în sfera dreptului) există concepții universale privind constrângerea: nu se dorește să fim împiedicați să vorbim, să vedem, să ascultăm, să dormim, să înghițim sau să dăm afară, să mergem unde vrem, suferim dacă cineva ne leagă sau ne sechestrează, ne lovește, rănește, ucide, ne supune la torturi fizice sau psihice menite să diminueze sau să anuleze capacitatea noastră de a gândi.

Pierre Riche – Educație și cultură în Occidentul barbar

Editură: Meridiane
An: 2001
Număr de pagini: 536
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

Educația monastică a marilor episcopi din Spania vizigotă explică trăsăturile caracteristice ale operei lor literare. În aceste centre de studii, și nu în alte părți, ei au avut acces la autorii Antichității. Ajunși episcopi, au vrut să aibă la ei în domus ecclesiae condiții de lucru identice. Leander, trecând de la mânăstirea din Sevilla la scaunul episcopal, a putut să organizeze centrul de studii pe care l-a dezvoltat ulterior fratele său. Însă e cât se poate de regretabil că Isidor nu a vorbit niciodată de școala lui episcopală și că suntem constrânși să reconstituim cu greu conținutul bibliotecii sale. Versurile care împodobesc pereții scriptorium-ului său sunt o sursă prețioasă pentru cunoașterea conținutului lăzilor cu cărți, însă nu ne spune nimic despre organizarea muncii. Dacă vom ști că flecarul e alungat și că leneșul e pedepsit, nu vom avansa cu nimic. Trebuie să ghicim bogăția bibliotecii lui Isidor trecând prin opera lui. La Saragosa, Braulio, ajuns episcop, păstra strânse legături cu fosta sa mânăstire, iar scriptoria celor două așezăminte rebuiau să-și facă servicii reciproce. Datorită corespondenței lui Braulio, bănuim importanța bibliotecii episcopale care era vestită la Toledo ca și la Braga. Când episcopul era întrebat în legătură cu o problemă privind dogma sau liturghia, puteai fi sigur că el va da informația bibliografică aferentă. Marile mânăstiri din Spania și centrele episcopale care au adoptat același tip de cultură apar la începutul secolului al VII-lea, drept așezăminte unice în Occident. Nici în Galia, cum am văzut, nici în Anglia și în Italia de Nord, cum vom vedea, nu există așezăminte asemănătoare. Ele amintesc centrele de studii pe care le-am întâlnit în Italia de Sud în secolul al VI-lea, la Lucullanum şi Vivarium, și în Africa.

Julien Benda – Trădarea cărturarilor

Editură: Humanitas
An: 1993
Număr de pagini: 214
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cărturarii au predicat cultul acesta al statului puternic și al modalităților morale care îi asigură existenta mult dincolo de granițele politicului, ajungând într-o zonă mult mai generală. Astfel, mai toți moraliștii cu influentă în Europa au predicat, de cincizeci de ani încoace, pragmatismul, iar faptul acesta constituie neîndoielnic una dintre cele mai grave cotituri din istoria morală a speciei umane. Și nu exagerăm deloc importanța acestei schimbări de atitudine: cei care, timp de douăzeci de veacuri, i-au explicat omului că criteriul moralității unui act este caracterul său dezinteresat, că binele reprezintă o opțiune a componentei universale a rațiunii sale, că voința sa este morală numai dacă își făurește propria lege în afara obiectelor ei, încep acum să-i explice că moral este actul prin care el își apără existenta împotriva unui mediu care i-o contestă, că morală este opțiunea orientată spre putere, că secțiunea spiritului care determină binele este „dorința lui de viață” în tot ce are ea mai „străin de orice rațiune”, din moralitatea unui act se măsoară prin adaptarea lui la un scop și că nu există decât morala de circumstanță. Educatorii sufletului omenesc iau acum partea lui Callicles împotriva lui Socrate: iată o revoluție despre care îndrăznesc să spun că e mai gravă decât toate răsturnările politice.

Bertrand Russell – În căutarea fericirii

Editură: Humanitas
An: 2011
Număr de pagini: 217
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

Cartea de față nu se adresează oamenilor foarte școliți sau celor pentru care o problemă practică reprezintă doar un posibil subiect de conversație. În paginile ei nu veți întâlni cugetări filozofice abisale sau ample dezvoltări erudite. Tot ce am urmărit a fost să adun un număr de remarci inspirate din ceea ce, sper eu, reprezintă bunul-simț moral. Despre rețetele pe care le ofer cititorului nu pretind altceva decât că sunt dintre cele ce şi-au aflat confirmarea în propria-mi experiență și observație și că ori de câte ori am acționat în conformitate cu ele fericirea mea a avut de câștigat. Pe acest temei mă încumet să sper că, din multitudinea de oameni care au parte de nefericire fără a se complăcea în ea, unii ar putea să afle aici un diagnostic al situației lor și anumite sugestii privind modul de a o depăși. Am scris această carte animat de credința că printr-un efort bine îndrumat mulți dintre cei ce se simt nefericiți ar putea deveni fericiți.

Emil Cioran – Razne

Editură: Humanitas
An: 2012
Număr de pagini: 128
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

„Noi nu dăm glas decât durerilor ce nu au nume” sunt primele cuvinte ale acestei cărți. Ele au valoare de exordiu, deși pot îndeplini foarte bine și rolul de epitaf. Anunță programatic un obiectiv greu de atins și de cuprins într-o formă estetică ori culturală. legătura dintre cuvânt și suferință revine obsesiv în paginile acestei cărți, dar nu pentru a spune că durerile ce nu au nume vor primi unul, ci, dimpotrivă, pentru a denunța absurditatea unei asemenea încercări: „0 să-mi azvârl în spațiu slovele ca-n rătăcirea lor fără de noimă nimeni să ne le mai poată culege într-un înțeles, să se sfârșească astfel sârguirea de-a-nfrânge vasta uimire sau de-a ușura geamătul duhului uluit în întinderile nemângâierii şi nici o minte vreodată să nu mai adune vocabularul slobozit în vid pentru a mai găsi vreun nume vreunui lucru din lume și lumii înseși, ca totul să revină la vremea când nici un cuvânt nu limita vreo ființă, ca totul să revină la nespusul general, în care zăceam când nu purcesem încă spre fala zadarnică a graiului” (p. 27). Acesta este răspunsul dat de Cioran unei întregi serii de întrebări care nu-i dau pace și care-i confirmă inutilitatea gestului cultural. Să fie pură coincidență faptul că În prima carte apărută în limba franceză, Precis de decomposition, publicată în 1949, dar scrisă într-o primă versiune (care purta titlul Exercises negatifs) încă din 1946, abundă pasajele în care autorul denunță insuficiența limbajului și inutilitatea filozofiei? Nicidecum, din moment ce există cel puțin o recidivă, sub formă de concluzie a unei serii de reglementări ironice în succesiunea lor, la o adică menite să ușureze calvarul existenței: „… a împinge filozofarea până la ultimul cuvânt, la ultimul cuvânt al ineficientei și-al ridicolului” (p. 48). , , A scrie în acest mod, afirmând inutilitatea limbajului și derizoriul gândirii, a adopta o postură zănatică în planul literelor și al filozofiei nu reprezintă numai o confirmare a titlului ales de Cioran pentru cartea sa, ci și o mărturie că s-a desprins de ele, că trebuie găsite alte căi pentru a formula altfel grozăvia existenței.