Categorie: Cultură / Eseistică

A cunoaște ființa a ceea ce este înseamnă să cunoști voința de putere. Lecția de înțelepciune pe care ne-o oferă Nietzsche ne îndeamnă să descoperim mecanismul celor ce sunt, să percepem ființa a ceea ce este și apoi, cunoscând-o drept ceea ce este, s-o vrem astfel, iar apoi s-o iubim, ceea ce filozoful numește amor fati, a-ți iubi propriul destin: formulă care definește supraomul, o figură ontologică și metafizică atee, materialistă, imanentă, total opusă caricaturilor sociologice și politice care fac din el o bestie primitivă, fără nici o credință și fără nici o lege. Nietzsche ne oferă deci o lecție de înțelepciune filozofică confirmată de învățăturile astrofizicii contemporane. Sentimentul naturii și deopotrivă deplina deschidere spre cosmos dau naștere unei senzații pe care, de la Longin încoace, o numim sublim. Trăirea acestei senzații este o mărturie despre adevărul ontologiei practice. Spectacolul vastității mării, spectacolul munților, oceanului, furtunii, fulgerului, trăsnetului, torentului, ghețarilor, spectacolul vastității unui naufragiu stârnesc în noi sentimentul că suntem o conștiință finită, îngustă, limitată, derizorie. Acest „sentiment oceanic”, pentru a utiliza expresia lui Romain Rolland, nu este nucleul unei religii, ci trăirea legăturii care ne unește cu cosmosul și cu natura din care facem parte. Colapsarea unei stele explică originea lumii. Această teză astrofizică pulverizează ipoteza teologică. Secole de-a rândul, cultura a constat din cunoașterea naturii în scopul de a ne supune mai bine poruncilor sale. Să ne amintim de șamanism, de animism, de totemism, de politeism, de păgânism. Odată cu apariția monoteismului evreiesc, și apoi creștin, cultura a devenit anti-natură, refuz al cosmosului  ca întindere fizică în favoarea unei topici parapsihologice. Împotriva acestei parapsihologii religioase, psihologia vorbește despre un suflet material înscris într-o istorie concretă.

Suntem animale în postură erectă, din care pricină este obositor să rămânem mult timp cu capul în jos și, prin urmare, avem o noțiune comună de sus și jos, tinzând să-l privilegiem pe primul în defavoarea celui de-al doilea. Tot astfel avem noțiuni de parte dreaptă și stângă, de a sta pe loc sau a merge, de a sta în picioare sau întinși, de a ne târî sau a sări, de veghe sau somn. Și fiindcă avem mâini și picioare, știm cu toții ce înseamnă să lovești o materie tare, să penetrezi o substanță moale sau lichidă, să terciuiești, să pisezi, să râșnești, să dai șuturi și poate chiar să dansezi. Lista ar putea continua la nesfârșit, incluzând văzul, auzul, mâncatul sau băutul, înghițitul sau datul afară. Și desigur, orice om are noțiuni despre ceea ce înseamnă să percepi, să-ți amintești, să simți dorință, teamă, tristețe sau ușurare, plăcere sau durere, să emiți sunete care să exprime aceste sentimente. Așadar (și de-acum intrăm în sfera dreptului) există concepții universale privind constrângerea: nu se dorește să fim împiedicați să vorbim, să vedem, să ascultăm, să dormim, să înghițim sau să dăm afară, să mergem unde vrem, suferim dacă cineva ne leagă sau ne sechestrează, ne lovește, rănește, ucide, ne supune la torturi fizice sau psihice menite să diminueze sau să anuleze capacitatea noastră de a gândi.

„Noi nu dăm glas decât durerilor ce nu au nume” sunt primele cuvinte ale acestei cărți. Ele au valoare de exordiu, deși pot îndeplini foarte bine și rolul de epitaf. Anunță programatic un obiectiv greu de atins și de cuprins într-o formă estetică ori culturală. legătura dintre cuvânt și suferință revine obsesiv în paginile acestei cărți, dar nu pentru a spune că durerile ce nu au nume vor primi unul, ci, dimpotrivă, pentru a denunța absurditatea unei asemenea încercări: „0 să-mi azvârl în spațiu slovele ca-n rătăcirea lor fără de noimă nimeni să ne le mai poată culege într-un înțeles, să se sfârșească astfel sârguirea de-a-nfrânge vasta uimire sau de-a ușura geamătul duhului uluit în întinderile nemângâierii şi nici o minte vreodată să nu mai adune vocabularul slobozit în vid pentru a mai găsi vreun nume vreunui lucru din lume și lumii înseși, ca totul să revină la vremea când nici un cuvânt nu limita vreo ființă, ca totul să revină la nespusul general, în care zăceam când nu purcesem încă spre fala zadarnică a graiului” (p. 27). Acesta este răspunsul dat de Cioran unei întregi serii de întrebări care nu-i dau pace și care-i confirmă inutilitatea gestului cultural. Să fie pură coincidență faptul că În prima carte apărută în limba franceză, Precis de decomposition, publicată în 1949, dar scrisă într-o primă versiune (care purta titlul Exercises negatifs) încă din 1946, abundă pasajele în care autorul denunță insuficiența limbajului și inutilitatea filozofiei? Nicidecum, din moment ce există cel puțin o recidivă, sub formă de concluzie a unei serii de reglementări ironice în succesiunea lor, la o adică menite să ușureze calvarul existenței: „… a împinge filozofarea până la ultimul cuvânt, la ultimul cuvânt al ineficientei și-al ridicolului” (p. 48). , , A scrie în acest mod, afirmând inutilitatea limbajului și derizoriul gândirii, a adopta o postură zănatică în planul literelor și al filozofiei nu reprezintă numai o confirmare a titlului ales de Cioran pentru cartea sa, ci și o mărturie că s-a desprins de ele, că trebuie găsite alte căi pentru a formula altfel grozăvia existenței.