Yuval Noah Harari – Sapiens. O scurtă istorie a omenirii

Editură: Polirom
An: 2017
Număr de pagini: 573
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Acum 100.000 de ani, pe pământ existau cel puțin șase specii de oameni. Astăzi există una singură: noi, Homo sapiens. Ce s-a întâmplat cu celelalte? Și cum am ajuns să fim stăpânii planetei? De la începuturile speciei noastre și rolul pe care l-a jucat în ecosistemul global până în modernitate, Sapiens îmbină istoria și știința pentru a pune în discuție tot ce știm despre noi înșine, ne arată cum ne-am unit ca să construim orașe, regate și imperii, cum am ajuns să credem în zei, în legi și în cărți, dar și cum am devenit sclavii birocrației, ai consumerismului și ai căutării fericirii. De asemenea, ne îndeamnă să privim în viitor, căci de câteva decenii am început să încălcăm legile selecției naturale care au guvernat viața în ultimii patru miliarde de ani. Dobândim capacitatea de a modela nu doar lumea din jurul nostru, ci și pe noi înșine. Încotro ne duce aceasta și ce vrem să devenim?

Emil Cioran – Pe culmile disperării

Editură: Humanitas
An: 1990
Număr de pagini: 209
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Sunt experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. După ele simți cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec și orice seducție. Dacă totuși trăiești, aceasta se datorează capacității de obiectivare prin care te eliberezi prin scris de acea încordare infinită. Creația este o salvare temporală din ghearele morții. Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce-mi oferă viața și perspectiva morții. Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură și de tot ce lumea asta îmi poate oferi. Este ca și cum în orice trăire m-aș umfla ca un balon mai departe decât rezistența lui. În cea mai groaznică intensificare se realizează o convertire înspre nimic. Te dilați interior, crești până la nebunie, până unde nu mai există nici o graniță, la margine de lumină, unde aceasta este furată de noapte și din acel preaplin ca într-un vârtej bestial ești aruncat de-a dreptul în nimic. Viața dezvoltă plenitudinea și vidul, exuberanța și depresiunea; ce suntem noi în fața vârtejului interior care ne consumă până la absurd? Simt cum trosnește viața în mine de prea multă intensitate, dar și cum trosnește de prea mult dezechilibru.

Ion Vitner – Albert Camus sau tragicul exilului

Editură: Editura pentru Literatură universală
An: 1968
Număr de pagini: 473
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Observația pe care Camus o notează, nu lipsită de un dram de adevăr, constată că, pentru epoca noastră, filozofia, în sensul ei nativ, etimologic, de „iubitoare a înțelepciunii”, a încetat de a mai exista. Filozoful modern își extrage gândirea din livresc, mai mult decât din autenticitatea meditației, bizuită pe faptul concret al trăirii și existentului. „Vechii filozofi, înseamnă Camus, meditau mult mai mult decât citeau. De aceea și țineau atât la faptul concret. Imprimeria a schimbat lucrurile. Astăzi se citește mai mult decât se reflectează. Noi nu mai avem filozofii, ci numai comentarii.” Adevăratul gânditor este de fapt artistul, obligat prin însăși duritatea esenței creatoare de a trăi fragmentul de existență închis în opera sa și de a medita îndelung asupra faptului trăit, pentru a-i extrage esența necesară creației. „Marele artist, scrie el, este înainte de orice un mare existent (fiind înțeles faptul că trăirea, aici, este în același timp și gândirea asupra vieții)”. În suita de considerații, familiară filozofilor existențialiști, Camus remarcă și el arbitrarul separației dintre artă și filozofie. „Singura argumentare acceptabilă, cu referire la o asemenea disjungere, rezidă în contradicția ridicată între filozoful închis în interiorul sistemului său și artistul așezat în fața operei sale. ”

George Minois – Istoria infernurilor

Editură: Humanitas
An: 1998
Număr de pagini: 398
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Infernul a terorizat generații întregi de credincioși. Este unul dintre cele mai vechi coșmaruri ale omenirii, legat de teama de lumea necunoscută în care intrăm o dată ce ne-am încheiat viața, „teamă în ceva de după moarte, un tărâm neaflat de unde nimeni nu se întoarce”. Iată motivul tainic care ne face mai degrabă să „răbdăm aceste rele decât [să] zburăm spre alte neștiute”, scrie Shakespeare în celebra tiradă a lui Hamlet. Problema infernului e infinit mai veche decât dogma creștină. Apărut cu mult înaintea creștinismului, el s-a menținut și după ce aceasta a început să piardă teren. Infernul aparține întregii omeniri, credincioșilor ca și necredincioșilor. Dar, asemenea hidrei din Lerna, are mai multe capete și, indestructibil, se reconstituie iarăși și iarăși. De aceea preferăm să vorbim nu de infern, ci de infernuri. 

C. S. Lewis – Surprins de bucurie

Editură: Humanitas
An: 2011
Număr de pagini: 262
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Este uimitor (acum, când mă gândesc la asta) că reușeam să consider o atare poziție diferită de Teism. Presupun că orbirea era în parte voită. Dar pe atunci existau tot soiul de paravane, parapete și fortificații care îți dădeau posibilitatea să tragi toate foloasele de pe urma Teismului, fără să crezi în Dumnezeu. Scriitorii englezi hegelieni precum T. H. Green, Bradley și Bosanquet (pe atunci nume mari) se îndeletniceau tocmai cu așa ceva. Mintea Absolută – ori, și mai bine, Absolutul – era impersonală; se cunoștea pe sine (dar nu și pe noi?) doar în noi și era atât de absolută, încât nu semăna de fapt cu o minte ori cu altceva. Și oricum, cu cât te împotmoleai mai mult sau ajungeai la mai multe contradicții, cu atât reieșea mai bine că gândirea noastră discursivă se mișcă doar la nivelul „Aparenței”, iar „Realitatea” trebuie să fie altundeva. Și unde, dacă nu, desigur, în Absolut? Acolo, nu aici se găsea „splendoarea deplină” din spatele „cortinei simțurilor”. Emoția asociată acestor gânduri era, firește, religioasă. Dar era o religie care nu costa nimic. Puteam vorbi în mod religios despre Absolut: dar fără a fi în pericol ca Absolutul să aibă ceva de spus despre noi. Era „acolo”, neprimejdios și nemișcat. Nu se punea problema să vină vreodată „aici” ori să devină vreodată (ca s-o spunem pe șleau) o pacoste. Această cvasireligie era un drum cu sens unic; tot erosul (cum ar fi spus Dr. Nygren) se avânta în sus, dar nici un strop de agape nu se prelingea în jos. Nimic care să stârnească frica; ba chiar, și mai bine, nimic care să pretindă ascultare.

Constantin Noica – Despărțirea de Goethe

Editură: Humanitas
An: 2000
Număr de pagini: 327
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Dacă e deschisă spre a se găsi în ea motive de a nu citi pe Goethe, atunci cartea aceasta poate fi închisă la loc. Ea vrea să sporească numărul celor care adâncesc pe Goethe și repudiază, ca atare, adeziunea cuiva ce, din bun-gust ori adâncime – în realitate, prea adesea din lipsă de armonie interioară ori din resentiment, crede că nu are ce face cu el. Firește, devoțiunea muzeală ce i se acordă de obicei este nesuferită. Dar indiferența față de el poate fi ceva mai grav: nesocotință și dispreț față de sine. Nu ai nici un pretext să-l ocolești: e cel mai lesne de cunoscut, cel mai amplu desfășurat și cel mai familiar dintre cei mari, căci peste tot, în opera sa, este vorba de el, adică de tine. Ai acces la el de oriunde: de la știință, artă și poezie, de la comunitate sau singurătate, de la antici sau moderni, clasicism sau romantism, înțelepciune sau nebunie. Poți spune limpede despre câte un contemporan: iată cineva care nu s-a îndeletnicit cu Goethe. Aceasta înseamnă: nu s-a căutat pe sine, cu întreaga cultură din care face parte (în cazul culturii românești, cu o obligație în plus).

Andrei Pleșu – Minima Moralia

Editură: Humanitas
An: 2008
Număr de pagini: 151
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Nu oferim cititorului, în cele ce urmează, un tratat, fie și minimal, de etică. Ci doar o suită de observații rapide, născute în marginile unui teritoriu în care autorul a fost adus nu prin pricepere profesională sau printr-un neutru interes teoretic, ci prin împrejurările, de tot soiul, ale vieții zilnice: exasperări și euforii, zel intelectual și confuzie sufletească, întâlniri cu prieteni și cu neprieteni, furii, iubiri, perplexități și speranțe. La un moment dat, am resimțit drept indispensabilă identificarea unei minime coerențe în acest vârtej al pluralității care e spectacolul fiecărei vieți, dar pe care ne-am obișnuit, tocmai pentru că e atât de „comun”, să-l lăsăm la voia întâmplării, ca pe o penumbră subînțeleasă. Ni s-a atras atenția, pe de o parte, că recuperarea ordinii etice e iluzorie sau prezumțioasă, și, pe de altă parte, că imediatețea eticului și didacticismul normelor sale îi anulează demnitatea speculativă. Am acceptat că, într-adevăr, nu suntem în situația de a formula ritos o compactă criteriologie morală, dar am rămas la ideea că, înainte de a fi într-o asemenea – utopică – situație, trebuie totuși să găsim o ordine a căutării ordinii, o tehnică a așteptării răspunsului. Intervalul dintre obnubilare morală și edificare nu poate fi străbătut în suspensia oricărei exigențe. Trebuie să existe o conduită a drumului către, chiar dacă adevărata conduită nu se poate întemeia decât din perspectiva drumului încheiat.

Emil Cioran – Istorie și utopie

Editură: Humanitas
An: 1992
Număr de pagini: 163
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Neîndoielnic, îi urăsc din ce în ce mai puțin pe foștii mei stăpâni. Dacă mă gândesc bine, ei au fost mereu, chiar și în epoca lor de glorie, singuri în mijlocul Europei, izolați în mândria și regretele lor, fără afinități profunde cu alte popoare. După câteva incursii în Occident, unde-au putut să-și desfășoare și să-și risipească sălbăticia originară, s-au retras, cuceritori degenerați în sedentari, pe malurile Dunării, unde aveau să cânte, să se tânguie și să-și tocească instinctele. Există la acești huni rafinați o melancolie înnăscută în cruzimea refulată, și care nu-și găsește nicăieri echivalent: ai spune că e sângele ce ar începe să viseze la el însuși. Și care, la urmă, s-ar preschimba în melodie. Rămași aproape de esența lor deși sunt atinși, chiar marcați, de civilizație, conștienți că provin dintr-o hoardă nepereche, pătrunși de un orgoliu în același timp profund și teatral, ce le dă un aer mai mult romantic decât tragic, ei nu puteau rata misiunea ce le revenea în lumea modernă: aceea de a reabilita șovinismul, impunându-l cu destul fast și suficientă fatalitate pentru a-l face pitoresc în ochii observatorului dezabuzat. Sunt cu atât mi înclinat să le recunosc meritul, cu cât prin el mi-a fost dat să îndur cea mai cumplită umilință: aceea de-a te naște slugă; tot lor le datorez acele „chinuri le rușinii”, cel mai greu de îndurat între toate, după spusele unui moralist.

Francois Furet – Trecutul unei iluzii: eseu despre ideea comunistă în secolul XX

Editură: Humanitas
An: 1996
Număr de pagini: 542
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Ce e atât de fascinant în revoluție? E afirmarea voinței în istorie, crearea omului de către sine însuși, expresie prin excelență a autonomiei individului democratic. Francezii fuseseră eroii acestei recuceriri de sine, după veacuri de dependență; bolșevicii preiau ștafeta. Caracterul straniu al acestei succesiuni neprevăzute nu ține doar de noua demnitate a unei națiuni ce fusese totdeauna la periferia civilizației europene. Ține, de asemeni, de faptul că Lenin face Revoluția din Octombrie în numele lui Marx, în cea mai puțin capitalistă dintre marile țări europene. Dar și invers, contradicția dintre credința în atotputernicia acțiunii și ideea legității istorice poate fi ceea ce produce o parte din ascendentul lui Octombrie 1917 asupra spiritelor: pe cultul voinței, moștenire iacobină trecută prin filtrul populismului rus, Lenin grefează certitudinile științei, scoase din Capitalul. Revoluția își îmbogățește arsenalul ideologic cu acest substitut de religie care i-a lipsit atât de mult la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Franța. Amestecând, în disprețul logicii, cele două elixiruri prin excelentă moderne, ea prepară o băutură destul de puternică pentru a ameți generații de militanți.

Jacques Derrida – Despre ospitalitate

Editură: Polirom
An: 1999
Număr de pagini: 171
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Aceasta este, potrivit uneia, din deschiderile sale, problema străinului, ca problemă a problemei. Ospitalitatea constă oare în a-l interoga pe noul sosit? Începe ea cu întrebarea adresată celui care vine (lucru ce pare a ține de omenie și uneori chiar de iubire, presupunând că ospitalitatea poate ține de iubire – enigmă pe care o lăsăm deocamdată în rezervă): Cum te cheamă? Spune-mi numele tău, cum trebuie să te strig eu care te chem, eu care vreau să-ți spun pe nume? Cum te voi chema? Este și ceea ce-i întrebăm, cu tandrețe, uneori, pe copii sau pe cei care ne sunt dragi. Ori cumva ospitalitatea începe printr-o primire neînsoțită de întrebări, cu o dublă ștergere a întrebării și a numelui? Cum e mai corect și mai plin de iubire, să întrebăm ori să nu întrebăm? Să-i spunem pe nume sau nu? Să dăm un nume ori să învățăm un nume deja dat ? Să acordăm ospitalitate unui individ? Unui individ identificabil prin nume? Titularului unui drept? Sau, poate, ospitalitatea e acordată, e dată celuilalt înainte ca el să-și decline identitatea, înainte chiar ca el să fie (recunoscut ori numai presupus) un individ oarecare, un titular de drept și individ strigat pe numele său de familie etc.? Chestiunea ospitalității este deci chestiunea întrebării; dar, în același timp, e chestiunea individului și a numelui ca ipoteză a generării.