Umberto Eco – Limitele interpretării

Editură: Pontica
An: 1996
Număr de pagini: 416
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Pentru raționalismul grec, de la Platon la Aristotel și mai departe, a cunoaște înseamnă a cunoaște cu ajutorul cauzei. Chiar și a-l defini pe  Dumnezeu înseamnă a defini o cauză dincolo de care nu mai există nici o altă cauză. Pentru a putea explica lumea prin cauze trebuie elaborată o noțiune de lanț unidirecțional: dacă o mișcare are loc de la A către B, nici o forță din lume nu va putea face ca ea să meargă de la B către A. Pentru a fonda unilinearitatea lanțului cauzal trebuie să fie admise anumite principii: principiul de identitate (A=A), principiul de noncontradicție (imposibil ca ceva să fie A și să nu fie A în același timp) și principiul terțului exclus (ori A e adevărat ori A e fals: tertium non datur). Din aceste principii derivă modul de raționament tipic raționalismului occidental, acel modus ponens: dacă p, atunci q: dar p; atunci q. Aceste principii prevăd, dacă nu recunoașterea unei ordini fixe a lumii, cel puțin un contract social. Raționalismul latin acceptă principiile raționalismului grec, dar le transformă și le îmbogățește în sens juridic și contractual. Norma logică e modus, dar modus-ul este și limită, și deci graniță.

Raymond Trousson – Istoria gândirii libere

Editură: Polirom
An: 1997
Număr de pagini: 250
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Uneori violente, miturile grecești sunt totuși mai puțin înspăimântătoare decât altele, de exemplu cele sumero-babiloniene, și chiar se îmblânzesc trecând în opere literare. Poporul crede în existenta unei justiții divine ce se opune exceselor și crimelor, crede în zei moderatori. De la o cetate la alta, ei rămân aceiași și, atunci când intră în contact cu alte culte, grecii se arată toleranți, căci ei consideră o nelegiuire ofensa adusă credinței altora. Din acest univers sacru în care zeii sunt principii explicative, avea să-și facă apariția, cu încetul, o gândire mai mult sau mai puțin științifică, dar în orice caz raționalistă și individualistă, dornică să elucideze fenomenele pe căi firești. Alături de interpretarea mitică iese la lumină o nouă episteme interesată de legile și de principiile generale ce ordonează realitatea. Mythos-ul, lipsit de capacitate demonstrativă, este înlocuit de logos, raționamentul care comportă, pentru auditor, necesitatea de a emite o judecată critică și de a adera în mod conștient la un sistem.

Emil Cioran – Mărturisiri și anateme

Editură: Humanitas
An: 2003
Număr de pagini: 170
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Sunt fericit doar când mă gândesc la renunțare și mă pregătesc pentru ea. Restul e amărăciune și zbucium. Să renunți nu-i lucru ușor. Totuși, ajunge să aspiri la renunțare ca să te simți deja mai împăcat. Să aspiri la ea? Până și simplul fapt de-a te gândi la ea îți dă iluzia că ești altul, iar această iluzie este o victorie, cea mai măgulitoare, dar și cea mai amăgitoare.” (E.M. Cioran)

Paul-Henry Chombart de Lauwe – Cultura și puterea

Editură: Editura Politică
An: 1982
Număr de pagini: 372
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Nu
Sursă: Romania Inedit
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

Construirea unor modele, sisteme, oricât de utile ar fi, nu va permite niciodată să se răspundă la problema pusă. Cu cât se complică, cu cât se perfecționează aceste modele, cu atât mai mult oamenii par să devină prizonierii lor. Ele pot tot atât de bine să servească trezirii , instinctelor de dominație și de moarte, cât și creării posibilității de a comunica între noi, de a ne înțelege și de a lucra împreună. Trebuie să așteptăm totul de la întoarcerea la natura așa-zis sălbatică? De fapt, sub forme aparent noi, omenirea se găsește întotdeauna în fața confruntării dintre dorință și rațiune. Rațiunea singură este plictiseală. Dar revoluția dorinței este oare posibilă? Important nu este de a găsi un sistem universal de explicare. Orice sistem de acest gen nu are decât o viață efemeră. Problema noastră este de a surprinde oamenii în devenirea lor, în mișcarea istoriei lor. Problema noastră este de a ști în ce procese suntem prinși, cum putem, treptat, să le orientăm ori să le urmăm printr-o opțiune deliberată. Ea nu înseamnă a deschide, sub o formă nouă, o dezbatere academică asupra naturii și a culturii, ci a căuta noi raporturi cotidiene între oameni și natură în muncă, în timpul liber, în artă, în dragoste, în poezie, în contemplație. Nu este vorba de o reflecție teoretică în vid, ci de o analiză răbdătoare a mecanismelor care se înlănțuie unele cu celelalte, de la detaliile vieții cotidiene până la decizia politică și la interogația filosofică. Țelul nostru este de a descoperi cum, în aceste mecanisme, fiecare individ, fiecare grup poate să ia parte activă la viața socială și să aibă conștiința existenței sale, a rațiunilor sale de a trăi și de a spera. Dar mai întâi, ce înseamnă sens? Și ce înseamnă astăzi pierderea sensului?

Mircea Eliade – De la Zalmoxis la Genghis-Han

Editură: Humanitas
An: 1995
Număr de pagini: 274
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Nu dispunem decât de câteva documente despre preoții și terapeuții-magicieni geto-daci, dar Platon ne vorbește deja despre ei și mărturia lui este importantă. După ce a povestit întâlnirea cu unul din medicii „regelui trac Zalmoxis despre care se zice că stăpânesc meșteșugul de-a te face nemuritor”, Socrate continuă: acest doctor trac îi spuse ce învățase el „de la regele nostru care este și zeu”; Zalmoxis, zice el, ne învață că „după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, ori capul fără să ținem seamă de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoșit fără suflet” . Pentru asta, adaugă terapeutul trac , „remediul multor boli este necunoscut medicilor greci, pentru că ei neglijează ansamblul” (Charmides, 156d, trad. rom. Simina Noica). Sub clișeul literar al „înțelepciunii barbarilor” superioară științei grecilor se descifrează o doctrină analoagă integralismului hipocratic. Nu trebuie să uităm că reputația medicilor geto-daci era reală și că ea s-a menținut timp de secole. Dar Platon comunică câteva detalii de mare valoare: importanta acordată „sufletului” de către Zalmoxis care este în același timp zeu, rege și terapeut; relația funcțională între sănătatea conservată printr-o „ metodă totală” , în care sufletul joacă rolul decisiv, și obținerea nemuririi. În măsura în care aceste detalii reflectă, chiar dincolo de o anumită fabulație, informații reale despre „înțelepciunea geților”, ele confirmă și completează mărturia lui Herodot: pe scurt, Zalmoxis este zeul-terapeut care se preocupă înainte de toate de sufletul uman și de destinul său.

Emil Cioran – Exerciții de admirație

Editură: Humanitas
An: 2003
Număr de pagini: 226
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Printre gânditorii care, ca Nietzsche sau ca Sfântul Pavel, au avut gustul și geniul provocării, un loc de seamă îi revine lui Joseph de Maistre. Ridicând cea mai măruntă problemă la nivel de paradox și la rang de scandal, mânuind anatema cu un amestec de cruzime și fervoare, el avea să creeze o operă bogată în enormități, un sistem ce nu încetează să ne seducă și să ne exaspereze. Amploarea și elocvența înverșunărilor sale, pasiunea pusă în slujba unor cauze de nesusţinut, îndârjirea de a legitima numeroase nedreptăți, predilecția pentru fraza asasină fac din el un spirit lipsit de măsură, care, necatadicsind să-și convingă adversarul, îl zdrobește din capul locului prin adjectiv. Convingerile lui par să respire o mare fermitate: ispitit de scepticism, el a știut să răspundă prin aroganța prejudecăților sale, prin vehemența dogmatică a disprețului său.

Jacques Derrida – Credință și cunoaștere

Editură: Paralela 45
An: 2004
Număr de pagini: 134
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

A salva, a fi salvat, a se salva. Pretext pentru o primă întrebare: e oare cu putință să disociem între un discurs asupra religiei și un discurs asupra mântuirii, adică asupra a ceea ce este sănătos, sfânt, sacru, teafăr, nevătămat, imun (sacer, sanctus, heilig, holy – și presupusele lor echivalente dintr-o mulțime de limbi)? Să fie oare salvarea în mod necesar mântuire, în fața sau pe urma răului, a greșelii sau a păcatului? Unde se află răul? Răul astăzi, în prezent? Să presupunem că există o figură exemplară și inedită a răului, a răului radical chiar, ce pare să marcheze epoca noastră și doar pe aceasta. Oare prin identificarea acestui rău vom ajunge la ceea ce ar putea fi făgăduința sau figura salvării pentru epoca noastră și, deci, la singularitatea acestei dimensiuni religioase despre care toate ziarele spun că se întoarce? Am dori așadar, în cele din urmă, să legăm problema religiei de aceea a abstracțiunii. De abstracțiunea radicală. Nu de figura abstractă a morții, a răului sau a bolii de moarte, ci de formele răului legate în mod tradițional de smulgerea radicală și deci de dezrădăcinarea abstracțiunii, trecând, mai târziu însă, prin aceea a locurilor de abstracție care sunt mașina, tehnica, tehnoştiinţa şi mai ales transcendența tele-tehnologică. „Religie și mekhane”, „religie și cyberspace”, „religie și digitalizare”, „religie și spațiu-timp virtual”: iată elementele unui scurt tratat al acestor teme care ne constrâng – în economia textului care ne revine – să concepem o mică mașină discursivă care, deși finită și perfectibilă, să nu fie prea neputincioasă. Pentru a gândi abstract astăzi religia, vom porni de la aceste puteri de abstracție, pentru a risca, în cele din urmă, ipoteza următoare: față de toate aceste forțe de abstracție și de disociere (dezrădăcinare, delocalizare, dezincarnare, formalizare, schematizare universalizantă, obiectivare, telecomunicare etc.), „religia” se află în același timp în antagonism reactiv și în supralicitare reafirmativă. Acolo unde cunoașterea și credința [foi], tehnoştiinţa („capitalistă” și fiduciară) și credința [croyance], creditul, credibilitatea, actul de credință vor fi fost dintotdeauna părtașe, în locul însuși, la îngemănarea opoziției lor. De unde și aporia – o anumită lipsă de cale, de făgaș, de ieșire, de salvare – și cele două surse.

Georges Minois – Istoria sinuciderii

Editură: Humanitas
An: 2002
Număr de pagini: 345
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Alternanța dintre „știu” și „ce știu?” ritmează istoria intelectuală. În perioadele de echilibru și de stabilitate, gândirea aprofundează răspunsurile; în fazele de criză, ea pune întrebări. În căutarea adevărului, spiritul uman trece de la certitudini la îndoială, factor al unor certitudini noi și dătătoare de iluzii. Dacă acestea din urmă sunt dătătoare de securitate; îndoielile sunt stimulante. De altfel, alternanța nu e riguroasă, iar lupta este permanentă. În timpul perioadelor de criză a conștiinței, nivelul stărilor de îndoială ajunge să zguduie certitudinile, care rezistă și folosesc forța pentru a înăbuși întrebările. Deoarece factorii de decizie și capii politici și religioși sunt ostili îndoielilor. Dacă a guverna înseamnă să prevezi, în aceeași măsură înseamnă și să știi. Nu se comandă cu îndoieli, ci cu certitudini. În numele a ce altceva am putea altfel să orânduim viața socială? În particular, cum îi vom conduce pe oameni, care nici măcar nu sunt siguri că trebuie să rămână în viață? Ce influență vom avea asupra unor supuși sau cetățeni ce dispun de o deplină libertate de a muri după bunul lor plac? Cum să li se inspire încredere dacă un anumit număr dintre ei își manifestă în fiecare zi suspiciunea și disperarea, preferând vieții moartea?

Jacques Paul – Biserica și cultura în Occident, vol. 2

Editură: Meridiane
An: 1996
Număr de pagini: 447
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În anii 1120-1150, reforma Bisericii rămâne o preocupare permanentă, răspândită pe scară largă în întreaga creștinătate latină. Inițiativele sosesc acum din toate direcțiile. Papalitatea rămâne în mijlocul tuturor acestor proiecte ca autoritatea suprema. Remodelarea programului reformator, conform dorințelor călugărilor și ale clericilor, aduce acum critici cu privire la curia romană și la guvernarea pontificală. Ele devin mai aspre pe măsură ce avansăm în secol. De data aceasta nu este vorba de o polemica întreținută de prinți sau de eretici, ci de rezerve exprimate de spirite religioase cu convingeri profunde. Ei critică complezența papei în ceea ce îi privește pe regi, lentoarea serviciilor, moravurile curiei pontificale, aviditatea și insolența curialiștilor. Aceste critici, ce devin din ce în ce mai vehemente, în vreme ce Scaunul pontifical este în permanență ocupat de papii consacrați cu totul continuării reformei, arată nepotrivirea crescândă dintre guvernarea Bisericii și opiniile cele mai avansate. La drept vorbind, faptul în sine constituie părerea opusă centralizării pontificale. Primatul recunoscut Scaunului roman și intervenția curiei în toate problemele de oarecare importanță fac sa răzbată până la acest nivel toate decepțiile. Or, evident, creștinătatea nu este în măsură sa-i satisfacă neîntârziat pe cei mai zeloși dintre clericii și călugării ale căror ideal purificat nu ține seama de cele mai elementare greutăți. Lipsa de realism prevalează și, după ea, vine din nou căderea.

Jean-Luc Hennig – Apologia plagiatului

Editură: Art
An: 2009
Număr de pagini: 140
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Puși să ne reprezentăm o astfel de figură geometrică, ne-am trezi cu toții că suntem analfabeți precum sclavul lui Menon, din dialogul platonic omonim. Totuși, la fel ca în cazul acelui sclav, se va găsi mereu un Socrate care să ne arate că știm lucruri pe care nu le-am învățat niciodată, în virtutea faptului că sufletul nostru a avut dintotdeauna intuiția universului și că doar încarnarea în vremelnica făptură l-a făcut să uite. Vom descoperi astfel că putem accede, prin jocul mintii, chiar și la ceea ce ni se prezintă, în primă instanță, ca fiind aconcept. Jean-Luc Hennig, autorul Apologiei plagiatului, vrea să ne fie Socrate, să ne moșească demult uitatele adevăruri despre scris și scriitură, despre cărți. El știe că o carte ce ar conține, fără rest, milioanele de cărți scrise vreodată e incomensurabilă. Dar că o astfel de carte există măcar virtual, ea fiind suma tuturor plagiatelor posibile.Pe același raționament, totalitatea cărților scrise și încă de scris într-o anumită limbă ar fi limba însăși. Prin urmare, „cartea cărților” ar trebui să conțină toate limbile Pământului, câte au fost, câte mai sunt și câte vor mai fi. Ne întoarcem astfel la mitul limbii originare, la facultatea adamică de a numi toate lucrurile care sunt, cum că sunt, și, forțând puțin exegeza biblică, toate cele care nu sunt, cum că nu sunt. Astfel, refăcând prin fiecare spunere sau scriere gestul lingvistic primordial, ne alăturăm unei serii nesfârșite de imitatori, fie că vrem, fie că ne trâmbițăm zgomotos originalitatea. Dar autorul eseului de față ne rezervă o altă opțiune, aceea a umilității medievale, a piticului cățărat pe umerii uriașului, ca premisă a acceptării noastre în cetatea literelor. Nu poți fi tolerat aici fără a arăta tu însuți toleranță. Or, toleranța începe prin a recunoaște neajunsul funciar al literaturii și al culturii în general: anume că nu poți fi original decât într-o limbă nevorbită pe Pământ, întrucât orice limbă naturală este suma tuturor discursurilor care o actualizează, majoritatea acestor discursuri purtând mereu semnul alterităţii. Cam aceasta este aporia pe care își structurează și Jean-Luc Hennig eseul său.