Categorie: Antropologie

Din convingerea că gândirea lui Mircea Eliade nu poate fi evaluată din perspectiva unei singure interpretări, scrierea de față nu se plasează în niciuna dintre cele două extreme. Istoricul român al religiilor este un gânditor ecumenic, ce pune problema din perspectiva unei „hermeneutici totale” a faptelor religioase. Fiind orientată către „totalitate”, așa cum vom demonstra de altfel, ea nu poate fi „totalitară”, adică exclusivistă. Conceptele sale sunt cele ale unei istorii a religiilor, în adevăratul sens al termenului. Universalitatea și orientarea către arhetip sunt consecințele practicării unei asemenea hermeneutici. Aceasta, credem noi, are la bază două principii care fac legătura între diversele teme ale gândirii savantului român; primul principiu se referă la perenitatea sacrului, din punct de vedere structural, prezent chiar în structura conștiinței, iar al doilea are în vedere teza religiozității omului. Astfel, toate religiile sunt un fel de extensii ale sentimentului religios. Fundamentul religiilor îl constituie religiozitatea, și nu o anumită religie. Din ideea că omul este o ființă religioasă – și nu practicant al unei anumite religii – rezultă toate conceptele și ideile de bază ale istoriei religiilor așa cum a fost înțeleasă de Eliade și care conduc, inevitabil, la postularea unității indestructibile, absolute, a Spiritului uman.

Dostoievski se amuza pe seama scientiștilor din vremea sa, care credeau că Universul poate fi considerat un „palat de cristal” de unde a dispărut orice urmă de mister. Astăzi știm că, pe măsură ce știința progresează, zona de umbră din jurul cunoștințelor noastre devine tot mai mare. Optimismul raționalist ține de domeniul trecutului. Dar – altă latură a situației prezente – asistăm, îndeosebi în Occident, la o diversificare a punctelor noastre de referință, la o clătinare a sistemelor de valori, la o punere în discuție a credințelor tradiționale. Căile noastre se încâlcesc, reperele se șterg, certitudinile nu mai sunt ferme. Oare agnosticismul va fi religia de mâine? Sau ne vom refugia, în disperare de cauză, în cetăți doctrinale apărate de oameni înarmați? Lucrarea de față ia în considerare acest context de întrebări și angoasă spirituală. Nu pretinde să aducă unul sau mai multe răspunsuri, ci, poate – este speranța noastră, a celor care am alcătuit-o -, să sugereze o metodă și să deschidă un drum. Asta nu duce la un ecumenism facil. Nu acesta este scopul nostru. Vrem, în schimb, să facilităm, la credincioșii din diferite religii ale lumii, dialogul și capacitatea de a-l asculta și pe celălalt. Asta înseamnă că nu este vorba de o carte neutră. Fie-mi permis să propun un ghid de lectură pentru a oferi un mod de abordare a cărții. Primul punct: lucrarea nu este un catalog plin cu cifre, procentaje și hărți care se referă la marile religii. Există deja lucrări excelente de acest gen. Pentru noi important a fost să prezentăm publicului esența fiecărei religii și să-i punem în lumină bogăția spirituală. Cartea noastră poate fi, prin urmare, comparată cu o masă rotundă unde fiecare se află pe picior de egalitate cu partenerii săi. Toți iau cuvântul fie ca reprezentanți ai religiei la care aderă, fie ca specialiști calificați în acel domeniu. Indiferent de poziția lor, ei își propun religia cu înțelegere, încercând să transmită ceea ce are ea mai bun. De aceea spuneam că lucrarea nu e „neutră”. Convingerea noastră a fost dublată de fervoare, dar și de capacitatea de a-l asculta pe celălalt cu bunăvoință. În anumite privințe părerile pot deci să fie diferite, poate chiar contradictorii.

Acest studiu se constituie ca o analiză antropologică și sociologică a lumii moderne, luând corpul ca fir călăuzitor. Sunt aici, în oglinda unei societăți date, societatea noastră, câteva capitole posibile ale unei antropologii a corpului. Este vorba și de o antropologie a prezentului, care preia adesea „calea” etnologiei și a istoriei, pentru a aprecia, dintr-un unghi insolit și adesea mai fertil, un număr de practici, de discursuri, de reprezentări și de imaginarii, punând în discuție corpul din perspectiva modernității. Corpul reprezintă o temă deosebit de propice pentru analiza antropologică, deoarece aparține, cu drepturi depline, identității omului. Fără corpul care să-i dea un chip, omul nu ar exista. A trăi înseamnă a reduce continuu lumea la corp, prin simbolistica pe care o propune. Existența omului este corporală. Iar tratamentul social și cultural căruia acesta i se supune, imaginile ce-i redau consistența ascunsă, valorile distinctive, toate ne vorbesc, la rândul lor, despre persoană și despre variațiile pe care definirea sa și modurile sale de existență le cunosc de la o structură socială la alta. Fiindcă se află în centrul acțiunii individuale și colective al simbolismului social, corpul constituie o modalitate de analiză, cu un impact deosebit pentru o mai bună înțelegere a prezentului.

În mai multe rânduri am arătat strania confuzie pe care o comit oamenii din epoca modernă în ceea ce privește tradiția și obiceiul; contemporanii noștri dau cu ușurință numele de „tradiție” oricărui lucru care nu este în realitate decât obicei, adesea cu totul nesemnificativ și de cele mai multe ori inventat recent: astfel, nu contează cine a instituit o sărbătoare profană oarecare pentru ca aceasta, după un număr de ani să fie calificată ca „tradițională” . Acest abuz de limbaj se datorează ignoranței oamenilor moderni față de tot ceea ce este tradiție în adevăratul sens al cuvântului; dar se poate întrezări și o manifestare a spiritului de „falsificare” pe care l-am semnalat în alte cazuri; acolo unde nu mai există tradiție, se caută, conștient sau nu, să i se substituie un gen de parodie, pentru a umple, ca să zicem așa, golul lăsat de această absență a tradiției; de asemenea, nu este suficient să se spună că obiceiul este cu totul diferit de tradiție, deoarece el este în mod clar contrar acesteia și că servește într-un anume fel la difuzarea și menținerea spiritului antitradițional.