Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu – Dicționar al religiilor

Editură: Humanitas
An: 1993
Număr de pagini: 337
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În mai 1975, la capătul a două trimestre petrecute ca student la Chicago, Mircea Eliade mi-a vorbit prima oară de proiectul acestui dicționar, dar contractul n-a fost semnat decât mulți ani mai târziu. Ocupat să termine Istoria credințelor și ideilor religioase, el nu s-a mai gândit la dicționar până în anul 1984, când am reluat, în două rânduri, la Paris și la Groningen, discuția privind această lucrare. Mircea Eliade voia să condenseze Istoria într-un singur volum, un fel de digest pe tema religiilor, menit cititorului nespecialist, dar cum, la acea dată, era prins cu alte proiecte, de pildă, direcția lucrărilor la Enciclopedia religiilor publicată la editura Macmillan din New York, i-a venit atunci ideea să contopească dicționarul și compendiul de istoria religiilor într-un singur volum, în care religiile să fie prezentate mai degrabă în ordine alfabetică (nu atât cronologică). O a doua parte a lucrării ar fi fost un fel de indice general și ar fi conținut anumite informații suplimentare, dar lectura (alfabetică) a capitolelor primei părți ar fi trebuit să fie plăcută și instructivă în același timp, adică un fel de „roman al istoriei religiilor” pe care însă Eliade nu mai avea vreme să-l scrie. O dată puși de acord în ceea ce privește această formulă, ea n-a mai fost supusă nici unei modificări esențiale.

Mircea Eliade – Tratat de istorie a religiilor

Editură: Humanitas
An: 1992
Număr de pagini: 431
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Înainte de a trece în revistă câteva figuri divine de structură uraniană, să încercăm a înțelege semnificația religioasă a Cerului. Chiar fără procesele de afabulație mitică, cerul își revelează direct transcendența, forța și sacralitatea. Simpla contemplare a bolții cerești provoacă, în conștiința „primitivă”, o experiență religioasă. O asemenea afirmație nu implică neapărat „un naturalism” uranian. Pentru mentalitatea arhaică, Natura nu este niciodată numită „naturală”. Expresia „simpla contemplare a bolții cerești” are cu totul alt înțeles dacă o raportăm la omul „primitiv”, deschis miracolelor cotidiene cu o intensitate pe care anevoie ne-o putem închipui. O asemenea intensă contemplație echivalează cu o revelație. Cerul se dezvăluie așa cum este el în realitate: infinit, transcendent. Bolta cerească este prin excelență „cu totul altceva” decât puținătatea pe care o reprezintă omul și spațiul său vital. Simbolismul transcendenței sale rezultă, am spune, din simpla luare la cunoștință a înălțimii sale infinite. „Înaltul” devine, în chip firesc, un atribut al divinității. Regiunile superioare, inaccesibile omului, zonele siderale, dobândesc prestigiile divine ale transcendentului, ale realității absolute, ale perenității. În asemenea regiuni locuiesc zeii; acolo pătrund unii privilegiați pin titluri de ascensiune celestă; acolo se înalță, în concepția numitor religii. sufletele celor morți. „Înaltul” este o dimensiune inaccesibilă omului ca atare; ea aparține de drept forțelor și ființelor supraumane; cel care „se înalță”, urcând ceremonios treptele unui sanctuar sau scara rituală care îl duce la Cer încetează de a mai fi om: sufletele defuncților privilegiați în ascensiunea lor siderală au abandonat condiția umană.

Bogdan Silion – Mircea Eliade și misterul totalității

Editură: Eikon
An: 2016
Număr de pagini: 385
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Din convingerea că gândirea lui Mircea Eliade nu poate fi evaluată din perspectiva unei singure interpretări, scrierea de față nu se plasează în niciuna dintre cele două extreme. Istoricul român al religiilor este un gânditor ecumenic, ce pune problema din perspectiva unei „hermeneutici totale” a faptelor religioase. Fiind orientată către „totalitate”, așa cum vom demonstra de altfel, ea nu poate fi „totalitară”, adică exclusivistă. Conceptele sale sunt cele ale unei istorii a religiilor, în adevăratul sens al termenului. Universalitatea și orientarea către arhetip sunt consecințele practicării unei asemenea hermeneutici. Aceasta, credem noi, are la bază două principii care fac legătura între diversele teme ale gândirii savantului român; primul principiu se referă la perenitatea sacrului, din punct de vedere structural, prezent chiar în structura conștiinței, iar al doilea are în vedere teza religiozității omului. Astfel, toate religiile sunt un fel de extensii ale sentimentului religios. Fundamentul religiilor îl constituie religiozitatea, și nu o anumită religie. Din ideea că omul este o ființă religioasă – și nu practicant al unei anumite religii – rezultă toate conceptele și ideile de bază ale istoriei religiilor așa cum a fost înțeleasă de Eliade și care conduc, inevitabil, la postularea unității indestructibile, absolute, a Spiritului uman.

Jean Delumeau – Religiile lumii

Editură: Humanitas
An: 2014
Număr de pagini: 743
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Dostoievski se amuza pe seama scientiștilor din vremea sa, care credeau că Universul poate fi considerat un „palat de cristal” de unde a dispărut orice urmă de mister. Astăzi știm că, pe măsură ce știința progresează, zona de umbră din jurul cunoștințelor noastre devine tot mai mare. Optimismul raționalist ține de domeniul trecutului. Dar – altă latură a situației prezente – asistăm, îndeosebi în Occident, la o diversificare a punctelor noastre de referință, la o clătinare a sistemelor de valori, la o punere în discuție a credințelor tradiționale. Căile noastre se încâlcesc, reperele se șterg, certitudinile nu mai sunt ferme. Oare agnosticismul va fi religia de mâine? Sau ne vom refugia, în disperare de cauză, în cetăți doctrinale apărate de oameni înarmați? Lucrarea de față ia în considerare acest context de întrebări și angoasă spirituală. Nu pretinde să aducă unul sau mai multe răspunsuri, ci, poate – este speranța noastră, a celor care am alcătuit-o -, să sugereze o metodă și să deschidă un drum. Asta nu duce la un ecumenism facil. Nu acesta este scopul nostru. Vrem, în schimb, să facilităm, la credincioșii din diferite religii ale lumii, dialogul și capacitatea de a-l asculta și pe celălalt. Asta înseamnă că nu este vorba de o carte neutră. Fie-mi permis să propun un ghid de lectură pentru a oferi un mod de abordare a cărții. Primul punct: lucrarea nu este un catalog plin cu cifre, procentaje și hărți care se referă la marile religii. Există deja lucrări excelente de acest gen. Pentru noi important a fost să prezentăm publicului esența fiecărei religii și să-i punem în lumină bogăția spirituală. Cartea noastră poate fi, prin urmare, comparată cu o masă rotundă unde fiecare se află pe picior de egalitate cu partenerii săi. Toți iau cuvântul fie ca reprezentanți ai religiei la care aderă, fie ca specialiști calificați în acel domeniu. Indiferent de poziția lor, ei își propun religia cu înțelegere, încercând să transmită ceea ce are ea mai bun. De aceea spuneam că lucrarea nu e „neutră”. Convingerea noastră a fost dublată de fervoare, dar și de capacitatea de a-l asculta pe celălalt cu bunăvoință. În anumite privințe părerile pot deci să fie diferite, poate chiar contradictorii.

David Le Breton – Antropologia corpului și modernitatea

Editură: Amarcord
An: 2002
Număr de pagini: 254
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Silviu
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Acest studiu se constituie ca o analiză antropologică și sociologică a lumii moderne, luând corpul ca fir călăuzitor. Sunt aici, în oglinda unei societăți date, societatea noastră, câteva capitole posibile ale unei antropologii a corpului. Este vorba și de o antropologie a prezentului, care preia adesea „calea” etnologiei și a istoriei, pentru a aprecia, dintr-un unghi insolit și adesea mai fertil, un număr de practici, de discursuri, de reprezentări și de imaginarii, punând în discuție corpul din perspectiva modernității. Corpul reprezintă o temă deosebit de propice pentru analiza antropologică, deoarece aparține, cu drepturi depline, identității omului. Fără corpul care să-i dea un chip, omul nu ar exista. A trăi înseamnă a reduce continuu lumea la corp, prin simbolistica pe care o propune. Existența omului este corporală. Iar tratamentul social și cultural căruia acesta i se supune, imaginile ce-i redau consistența ascunsă, valorile distinctive, toate ne vorbesc, la rândul lor, despre persoană și despre variațiile pe care definirea sa și modurile sale de existență le cunosc de la o structură socială la alta. Fiindcă se află în centrul acțiunii individuale și colective al simbolismului social, corpul constituie o modalitate de analiză, cu un impact deosebit pentru o mai bună înțelegere a prezentului.

Mircea Eliade – Mitul eternei reîntoarceri

Editură: Univers Enciclopedic
An: 1999
Număr de pagini: 158
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Caracterul anistoric al memoriei populare, neputința memoriei colective de a reține evenimentele și individualitățile istorice atât timp cât nu sunt transformate în arhetipuri, adică atât timp cât nu sunt anulate toate particularitățile „istorice” și „personale” , pun o scrie de probleme noi pe care suntem obligați să le lăsăm deoparte deocamdată. Dar avem de pe acum dreptul să ne întrebăm dacă importanța arhetipurilor pentru conștiința omului arhaic și incapacitatea memoriei populare de a reține altceva decât arhetipuri nu ne revelează ceva mai mult decât rezistența spiritualității tradiționale în privința istoriei; dacă această incapacitate nu ne revelează cumva caducitatea sau, în tot cazul, caracterul secundar al individualității umane ca atare, individualitate a cărei spontaneitate creatoare constituie, în ultimă analiză, autenticitatea și ireversibilitatea istoriei. E remarcabil, în orice caz, că, pe de o parte, memoria populară refuză să păstreze clementele personale, ,,istorice”, ale biografiei unui erou, în timp ce, pe de altă parte, experiențele mistice superioare implică o ultimă înălțare de la un Dumnezeu personal la un Dumnezeu transpersonal. Ar fi și mai instructiv să comparăm din acest punct de vedere concepțiile despre existența de după moarte așa cum au fost ele elaborate în diversele tradiții. Transformarea unui defunct în „strămoș” corespunde cu fuziunea individului într-o categorie arhetipală.

Michel Foucault – Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți

Editură: Idea Design & Print
An: 2013
Număr de pagini: 395
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cel sărac, cel nefericit, cel slab, cel care nu are decât lacrimile… atunci când este victima unei injustiții, ce poate să facă cel lipsit de putere? Nu poate să facă decât un singur lucru: să se întoarcă împotriva celui puternic. Și în mod public, în fața tuturor, la lumina zilei, în fața acelei lumini care îi luminează pe toți, el i se adresează potentatului și îi spune ce nedreptate a comis. Iar în acest discurs al nedreptății proclamate de către cel slab împotriva celui puternic există și un anumit mod de a-ți evidenția propriul drept, ca mod de a-l sfida pe cel puternic și de a-l pune, într-o anumită măsură, în duel, în confruntare, de a-l face să înfrunte adevărul propriei nedreptăți… Or, acest discurs al nedreptății, acest discurs care atrage atenția asupra nedreptății comise de către cel puternic prin gura celui slab – ei bine, acest discurs are un nume. Discursul prin care cel slab, cel lipsit de putere, în ciuda slăbiciunii sale, își asumă riscul de a-i reproșa celui puternic nedreptatea pe care acesta a comis-o, acest discurs se numește, tocmai, parrêsia

Mircea Eliade – Imagini și simboluri

Editură: Humanitas
An: 1994
Număr de pagini: 242
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

„Redescoperirea valorii cognitive a simbolului de către Europa Occidentală s-a produs în momentul în care aceasta nu mai este singura «creatoare de istorie», când cultura europeană, în loc să se claustreze într-un provincialism sterilizant, se vede constrânsă să ia în considerație și alte căi de cunoaștere, cu alte scări de valori decât ale sale. În această privință, toate descoperirile și curentele succesive având legătură cu iraționalul, cu inconștientul, cu simbolismul, cu experiențele poetice, cu artele exotice și nonfigurative etc. au ajutat indirect Occidentul, pregătindu-l pentru o înțelegere mai vie, deci mai profundă, a valorilor extraeuropene.“ (Mircea ELIADE)

Michel Foucault – Istoria nebuniei în epoca clasică

Editură: Humanitas
An: 2005
Număr de pagini: 522
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

De o parte Bosch, Brueghel, Thierry Bouts, Durer și întreaga tăcere a imaginilor. Nebunia își desfășoară puterile tocmai în spațiul purei viziuni. Fantasme și amenințări, pure aparențe de vis și destin secret al lumii – nebunia deține aici o forță primitivă de revelație: revelația că oniricul e real, că până și cea mai mică suprafață a iluziei se deschide spre o profunzime irecuzabilă și că sclipirea instantanee a imaginii lasă lumea pradă unor figuri neliniștitoare care se eternizează în nopțile ei; și revelația inversă, dar tot atât de dureroasă, că orice realitate a lumii se va resorbi cândva în Imaginea fantastică, în acel moment de mijloc al ființei și al neantului care e delirul distrugerii pure; lumea deja nu mai este, dar tăcerea și noaptea încă nu s-au închis asupra sa; ea șovăie într-o ultimă strălucire, la capătul dezordinii care precedă imediat ordinea monotonă a împlinirii. Adevărul lumii se va pierde tocmai în această imagine repede abolită. Toată trama aparenței și a secretului, a imaginii imediate și a enigmei păstrate se desfășoară, în pictura secolului al XV-lea, ca tragică nebunie a lumii. De cealaltă parte, odată cu Brant, cu Erasmus, cu toată tradiția umanistă, nebunia este cuprinsă în universul discursului. Aici se rafinează, devine mai subtilă, dar este și dezarmată. Schimbă scara; apare în inima oamenilor, le reglează și le dereglează conduita; chiar când nebunia guvernează orașele, adevărul calm al lucrurilor, marea natură o ignorează. Dispare repede, când apare esențialul, care este viață și moarte, dreptate și adevăr. E posibil ca toți oamenii să-i fie supuși, dar domnia ei va fi totdeauna meschină și relativă; căci, în fața înțeleptului, se va dezvălui în mediocrul ei adevăr. Pentru el, ea va deveni obiect, și încă în modul cel mai rău cu putință, pentru că va deveni obiectul deriziunii sale. Tocmai prin aceasta, laurii care i se conferă o înlănțuie. Chiar de-ar fi mai înțeleaptă decât orice știință, va trebui să se încline în fața înțelepciunii pentru care e nebunie. Ea poate avea ultimul cuvânt, dar nu este niciodată ultimul cuvânt al adevărului și al lumii; discursul prin care se justifică nu aparține decât unei conștiințe critice a omului.

Rene Guenon – Inițiere și realizare spirituală

Editură: Herald
An: 2008
Număr de pagini: 238
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Nu
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În mai multe rânduri am arătat strania confuzie pe care o comit oamenii din epoca modernă în ceea ce privește tradiția și obiceiul; contemporanii noștri dau cu ușurință numele de „tradiție” oricărui lucru care nu este în realitate decât obicei, adesea cu totul nesemnificativ și de cele mai multe ori inventat recent: astfel, nu contează cine a instituit o sărbătoare profană oarecare pentru ca aceasta, după un număr de ani să fie calificată ca „tradițională” . Acest abuz de limbaj se datorează ignoranței oamenilor moderni față de tot ceea ce este tradiție în adevăratul sens al cuvântului; dar se poate întrezări și o manifestare a spiritului de „falsificare” pe care l-am semnalat în alte cazuri; acolo unde nu mai există tradiție, se caută, conștient sau nu, să i se substituie un gen de parodie, pentru a umple, ca să zicem așa, golul lăsat de această absență a tradiției; de asemenea, nu este suficient să se spună că obiceiul este cu totul diferit de tradiție, deoarece el este în mod clar contrar acesteia și că servește într-un anume fel la difuzarea și menținerea spiritului antitradițional.