Ion Vitner – Albert Camus sau tragicul exilului

Editură: Editura pentru Literatură universală
An: 1968
Număr de pagini: 473
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Observația pe care Camus o notează, nu lipsită de un dram de adevăr, constată că, pentru epoca noastră, filozofia, în sensul ei nativ, etimologic, de „iubitoare a înțelepciunii”, a încetat de a mai exista. Filozoful modern își extrage gândirea din livresc, mai mult decât din autenticitatea meditației, bizuită pe faptul concret al trăirii și existentului. „Vechii filozofi, înseamnă Camus, meditau mult mai mult decât citeau. De aceea și țineau atât la faptul concret. Imprimeria a schimbat lucrurile. Astăzi se citește mai mult decât se reflectează. Noi nu mai avem filozofii, ci numai comentarii.” Adevăratul gânditor este de fapt artistul, obligat prin însăși duritatea esenței creatoare de a trăi fragmentul de existență închis în opera sa și de a medita îndelung asupra faptului trăit, pentru a-i extrage esența necesară creației. „Marele artist, scrie el, este înainte de orice un mare existent (fiind înțeles faptul că trăirea, aici, este în același timp și gândirea asupra vieții)”. În suita de considerații, familiară filozofilor existențialiști, Camus remarcă și el arbitrarul separației dintre artă și filozofie. „Singura argumentare acceptabilă, cu referire la o asemenea disjungere, rezidă în contradicția ridicată între filozoful închis în interiorul sistemului său și artistul așezat în fața operei sale. ”

Werner Heisenberg – Pași peste granițe

Editură: Editura Politică
An: 1977
Număr de pagini: 362
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Romania Inedit
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Problema precizării mijloacelor noastre lingvistice de expresie a reprezentat o temă centrală încă în filozofia greacă, începând cu Socrate , a cărui viață întreagă a constituit – dacă ar fi să ne încredem în imaginea despre concepțiile sale pe care ne-a lăsat-o Platon în Dialogurile sale – o permanentă luptă pentru clarificarea conceptelor lingvistice și a reprezentărilor purtate de acestea. Elevul lui Platon, Aristotel, a făcut un pas decisiv înainte cercetând structura formală a limbajului, formele raționamentului, independent de conținutul enunțurilor, creând prin aceasta prima logică științifică. El a ajuns astfel în analiza limbii la un grad de abstracție și precizie necunoscut până atunci în filozofia greacă, contribuind prin aceasta în cel mai înalt grad la edificarea unei ordini în metodele limbii și ale gândirii noastre. Dacă luăm în considerare faptul că în știință este necesar să se stabilească clar și cu o mare exactitate conținutul unei expresii sau al unui argument, atunci Aristotel a pus bazele limbajului științific. Pe de altă parte, analiza logică a limbii antrenează și pericolul unei prea mari simplificări și unilateralități în judecarea posibilităților ei. Dacă logica creează condiția unui limbaj științific în care se pune accent pe univocitatea și precizia raționamentelor, ea nu ne fundamentează însă o descriere adecvată a limbii vii, care dispune de mijloace de expresie mult mai bogate. Fiecare cuvânt pronunțat produce în mintea noastră nu doar o imagine determinată, care să ne fie perfect conștientă și pe care s-o putem desemna ca semnificație a cuvântului, ci odată cu acest cuvânt prin mintea noastră se scurg, pe jumătate clare, foarte multe asociații, semnificații secundare și care, chiar dacă nu sunt observate, ar putea fi de o valoare esențială pentru sensul frazei ascultate. În anumite împrejurări, această textură de reprezentări semiconştiente, care pot fi produse de limbaj, poate reda mai bine sensul a ceea ce trebuie spus decât un procedeu logic precis.

James M. Buchanan – Limitele libertății

Editură: Institutul European
An: 1997
Număr de pagini: 290
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Preceptele conviețuirii nu vor fi expuse de pe poziții înalte. Oamenii trebuie să-și folosească inteligența pentru a face ordine în haos, inteligență nu în soluționarea problemelor științifice, ci în sensul mult mai complicat al găsirii și menținerii înțelegerii între ei. Anarhia este ideală pentru oamenii ideali; cei pătimași trebuie să se înarmeze cu rațiune. După cum au făcut-o atâția înaintea mea, eu examinez bazele unei societăți de bărbați și femei care vor să fie liberi, dar care recunosc limitele inerente pe care le impune interdependența socială. Libertatea individuală nu poate fi nemărginită, dar aceleași forțe care fac necesară apariția unor limite, pot, dacă sunt lăsate să acționeze, să restrângă insuportabil sfera libertății omenești. Pornim de aici, de unde ne aflăm, nu de la vreo lume idealizată, populată cu ființe cu o istorie diferită și instituții utopice. Sunt esențiale câteva aprecieri asupra status quo-ului, înainte de a începe discutarea perspectivelor de îmbunatățire. Ar putea instituțiile existente să fi apărut, conceptual, din comportarea contractuală a oamenilor? Putem explica setul de drepturi existente pe temeiuri fundamental contractualiste? Cum și de ce sunt păstrate aceste drepturi? Relația dintre drepturile individuale și distribuția preconizată a talentelor naturale trebuie să fie semnificativă pentru stabilitatea socială. Ordinea socială, în sine, implică ceva ce seamănă cu contractul social sau cu cvasi-contractul, dar este esențial să respectăm distincția categorică dintre contractul constituțional care trasează drepturile și contractul post-constituțional care implică schimburi în aceste drepturi.

George Minois – Istoria infernurilor

Editură: Humanitas
An: 1998
Număr de pagini: 398
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Infernul a terorizat generații întregi de credincioși. Este unul dintre cele mai vechi coșmaruri ale omenirii, legat de teama de lumea necunoscută în care intrăm o dată ce ne-am încheiat viața, „teamă în ceva de după moarte, un tărâm neaflat de unde nimeni nu se întoarce”. Iată motivul tainic care ne face mai degrabă să „răbdăm aceste rele decât [să] zburăm spre alte neștiute”, scrie Shakespeare în celebra tiradă a lui Hamlet. Problema infernului e infinit mai veche decât dogma creștină. Apărut cu mult înaintea creștinismului, el s-a menținut și după ce aceasta a început să piardă teren. Infernul aparține întregii omeniri, credincioșilor ca și necredincioșilor. Dar, asemenea hidrei din Lerna, are mai multe capete și, indestructibil, se reconstituie iarăși și iarăși. De aceea preferăm să vorbim nu de infern, ci de infernuri. 

Frithjof Schuon – Despre unitatea transcendentă a religiilor

Editură: Humanitas
An: 1994
Număr de pagini: 183
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Considerațiile acestei cărți decurg dintr-o doctrină care nu este deloc filozofică, ci pur metafizică – o distincție nelegitimă, poate, în ochii celor ce obișnuiesc să înglobeze metafizica în filozofie; dar, dacă asimilarea aceasta e deja prezentă la Aristotel și la continuatorii săi scolastici, ea dovedește tocmai faptul că orice filozofie are limitări care, chiar în cazuri le cele mai fericite, precum sunt cele invocate, exclud o apreciere perfect adecvată a metafizicii; în realitate, metafizica are un caracter transcendent și el îi conferă independență față de gândirea pur omenească, oricare ar fi aceasta. Pentru a defini cum trebuie deosebirea dintre cele două moduri de gândire, vom spune că filozofia decurge din rațiune, facultate pur individuală, în vreme ce metafizica ține exclusiv de Intelect; acesta din urmă este definit astfel de Meister Eckhart, în deplină cunoștință de cauză: „Există în suflet ceva increat și de necreat (increatus et increabilis); dacă sufletul întreg ar fi astfel, el ar fi increat și de necreat; iar acest ceva este Intelectul. Ezoterismul musulman oferă o definiție analoagă, mai concisă însă și mai bogată ca valoare simbolică: „Sufistul (omul identificat cu Intelectul) nu este creat.” Cunoașterea pur intelectuală depășește, prin definiție, individul; ea este deci de esență supra-individuală, universală sau divină iar sursa ei este Inteligența pură, adică directă și non-discursivă; prin urmare, se înțelege de la sine că această cunoaștere merge nu numai infinit mai departe decât raționamentul, dar mai departe chiar decât credința, în sensul obișnuit al termenului; altfel spus, cunoașterea intelectuală depășește până și punctul de vedere specific religios, punct de vedere incomparabil superior, totuși, celui filozofic căci, asemeni cunoașterii metafizice, emană de la Dumnezeu și nu de la om; dar, în vreme ce metafizica decurge integral din intuiția intelectuală, religia pleacă de la revelație; aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu atunci când El se adresează creaturilor Sale, în timp ce intuiția intelectuală e o participare directă și activă la Cunoașterea divină, iar nu o participare indirectă și pasivă cum este credința.

Giordano Bruno – Opere italiene, vol. 2

Editură: Humanitas
An: 2002
Număr de pagini: 182
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Sincretismul a avut un mare răsunet în tot timpul Renașterii, iar afirmația lui Bruno în fața judecătorilor clericali, că Sufletul Lumii ar fi tot una cu Sfântul Duh, ne răsună acum, în lumina celor amintite, ca un ecou cunoscut. Dar mai înainte de a verifica acordul acestei idei cu factura generală a cugetării sale, trebuie să ne punem și altă întrebare. Este sincretismul o simplă tehnică, însușită de Bruno numai în virtutea momentului istoric pe care-l trăia, sau alcătuiește o trăsătură esențială din constituția gândirii sale? Până a afla răspunsul la o asemenea întrebare în analizarea textelor sale, ne pot da unele sugestii, în această privință, și alte constatări mai generale. Momentul istoric al sincretismului se declară în Renașterea florentină, însă el se repetă deseori în cadrul cugetării italiene. Cu mult după epoca Renașterii, și în diverse vremuri, marii gânditori italieni s-au folosit, în chip deosebit, de elemente sincretice în creațiile lor.

Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu – Dicționar al religiilor

Editură: Humanitas
An: 1993
Număr de pagini: 337
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În mai 1975, la capătul a două trimestre petrecute ca student la Chicago, Mircea Eliade mi-a vorbit prima oară de proiectul acestui dicționar, dar contractul n-a fost semnat decât mulți ani mai târziu. Ocupat să termine Istoria credințelor și ideilor religioase, el nu s-a mai gândit la dicționar până în anul 1984, când am reluat, în două rânduri, la Paris și la Groningen, discuția privind această lucrare. Mircea Eliade voia să condenseze Istoria într-un singur volum, un fel de digest pe tema religiilor, menit cititorului nespecialist, dar cum, la acea dată, era prins cu alte proiecte, de pildă, direcția lucrărilor la Enciclopedia religiilor publicată la editura Macmillan din New York, i-a venit atunci ideea să contopească dicționarul și compendiul de istoria religiilor într-un singur volum, în care religiile să fie prezentate mai degrabă în ordine alfabetică (nu atât cronologică). O a doua parte a lucrării ar fi fost un fel de indice general și ar fi conținut anumite informații suplimentare, dar lectura (alfabetică) a capitolelor primei părți ar fi trebuit să fie plăcută și instructivă în același timp, adică un fel de „roman al istoriei religiilor” pe care însă Eliade nu mai avea vreme să-l scrie. O dată puși de acord în ceea ce privește această formulă, ea n-a mai fost supusă nici unei modificări esențiale.

C. S. Lewis – Surprins de bucurie

Editură: Humanitas
An: 2011
Număr de pagini: 262
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Este uimitor (acum, când mă gândesc la asta) că reușeam să consider o atare poziție diferită de Teism. Presupun că orbirea era în parte voită. Dar pe atunci existau tot soiul de paravane, parapete și fortificații care îți dădeau posibilitatea să tragi toate foloasele de pe urma Teismului, fără să crezi în Dumnezeu. Scriitorii englezi hegelieni precum T. H. Green, Bradley și Bosanquet (pe atunci nume mari) se îndeletniceau tocmai cu așa ceva. Mintea Absolută – ori, și mai bine, Absolutul – era impersonală; se cunoștea pe sine (dar nu și pe noi?) doar în noi și era atât de absolută, încât nu semăna de fapt cu o minte ori cu altceva. Și oricum, cu cât te împotmoleai mai mult sau ajungeai la mai multe contradicții, cu atât reieșea mai bine că gândirea noastră discursivă se mișcă doar la nivelul „Aparenței”, iar „Realitatea” trebuie să fie altundeva. Și unde, dacă nu, desigur, în Absolut? Acolo, nu aici se găsea „splendoarea deplină” din spatele „cortinei simțurilor”. Emoția asociată acestor gânduri era, firește, religioasă. Dar era o religie care nu costa nimic. Puteam vorbi în mod religios despre Absolut: dar fără a fi în pericol ca Absolutul să aibă ceva de spus despre noi. Era „acolo”, neprimejdios și nemișcat. Nu se punea problema să vină vreodată „aici” ori să devină vreodată (ca s-o spunem pe șleau) o pacoste. Această cvasireligie era un drum cu sens unic; tot erosul (cum ar fi spus Dr. Nygren) se avânta în sus, dar nici un strop de agape nu se prelingea în jos. Nimic care să stârnească frica; ba chiar, și mai bine, nimic care să pretindă ascultare.

G. W. F. Hegel – Fenomenologia spiritului

Editură: IRI
An: 2000
Număr de pagini: 474
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

O lămurire, ca aceea dată de obicei unei scrieri într-o prefață despre scopul pe care autorul și l-a propus în ea, ca și despre prilejurile care i-au dat naștere și despre raportul în care autorul crede că ea stă față de alte tratări anterioare sau contemporane ale aceluiași obiect – , pare, dacă este vorba de o scriere filozofică, nu numai de prisos , dar prin natura însăși a lucrului chiar nepotrivită și contrară scopului urmărit. Căci felul în care și ceea ce se poate spune despre filozofie într-o prefață – de exemplu o indicare istorică a tendinței și a punctului de vedere, a conținutului general și a rezultatelor, o îmbinare de afirmații făcute ici și colo asupra adevărului – nu poate fi socotit drept felul și modul în care trebuie expus adevărul filozofic. Și deoarece filozofia este prin esență în elementul universalității, care include în el particularul, găsim aici mai mult decât în alte științe aparența că în scopul sau rezultatele ei ultime ar fi exprimat lucrul însuși și chiar în esența lui perfectă, față de care tratarea amănunțită ar fi propriu-zis neesențialul. Suntem convinși, dimpotrivă, că în reprezentarea generală despre ce este de exemplu anatomia – aproximativ cunoașterea părților corpului considerate în existența lor fără viață – noi nu posedăm încă faptul însuși, conținutul acestei științe, dar că trebuie în afară de aceasta să ne ocupăm și de ce este particular. Apoi , când este vorba de un atare agregat de cunoștințe care nu poartă pe drept numele de știință, o conversație cu privire la scop și alte generalități asemănătoare nu diferă de obicei de modul descriptiv și lipsit de concept în care se vorbește despre conținutul însuși, despre acești nervi, mușchi etc. În filozofie, dimpotrivă, s-ar naște nepotrivirea de a face uz de o cale pe care ea însăși o declară ca fiind improprie să sesizeze adevărul.