Arthur Schopenhauer – Fundamentele moralei

Editură: Antet
An: 2011
Număr de pagini: 172
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Lucrarea lui Schopenhauer despre „Fundamentul moralei” datează din 1840; ea a fost scrisă în vederea unui concurs lansat de Societatea Regală a Danemarcei. Autorul avea arunci 52 de ani, iar cu 21 de ani în urmă publica lucrarea sa de căpătâi, „Lumea ca voință și reprezentare”. Nu este obișnuit ca, la o asemenea vârstă și după astfel de cărți, un filozof să ia parte la un concurs. Însă Schopenhauer nu avea, în acel moment, altă cale de a se face cunoscut. Marea sa lucrare nu fusese deloc citită, prima ediție nu se epuizase încă (a doua datează din 1844). Or, autorul nu era dintre acei filozofi „de viță veche”, cum ar fi zis Leibniz, pentru care nu contează să se facă auziți în lume și care prețuiesc mai mult un singur discipol, demn de ei, decât o mulțime de cititori. Însuși sistemul lui, dirijat în întregime spre practică și care pentru a se realiza are nevoie de consimțământul întregului univers, legitima în ochii săi dorința de popularitate. Pentru a o cuceri, el nu neglija nimic niciodată. În 1822 și în 1825, încercase, în zadar, să ajungă la ea prin învățământ, devenind „privat docent” la Universitatea din Berlin; pe atunci nu existau auditori decât pentru Hegel și Schleiermacher. La capătul acestor două tentative, Schopenhauer nu a câștigat nimic pentru sistemul său, ci și-a întărit doar disprețul față de umanitate și mai ales față de profesorii de filozofie. Totuși, nu a renunțat la ambiția lui. S-a văzut aceasta în 1839, când aflăm că el nu s-a sfiit să concureze pentru un premiu oferit de Academia din Drontheim (Norvegia). Tema propusă era aceea a libertății. Lucrarea lui Schopenhauer a fost premiată: aceasta a însemnat primul său pas spre celebritate. Anul următor, când Academia de științe din Copenhaga a lansat concursul despre fundamentele moralei, Schopenhauer a trimis lucrarea de față; nu a fost însă premiat. Vom găsi, la sfârșitul volumului, decizia Academiei. Schopenhauer s-a arătat indignat și, cu acea suplețe proprie celor vanitoși, pentru care o înfrângere nu este niciodată ocazia unei întoarceri în sine, el și-a făcut o glorie din insucces. În general, morala este partea cea mai accesibilă și mai importantă dintr-un sistem; acest fapt se aplică mult mai bine sistemului lui Schopenhauer decât altora. Prin scrierea de față, caracterul lui Schopenhauer apare suficient de clar; stilul său nu este nicăieri mai viguros și mai disprețuitor față de conveniențe. Autorul face parte, în mod evident, dintre acele spirite care au, în același timp, forță și brutalitate, suprapunându-le cu îndemânare.

Georges Minois – Istoria sinuciderii

Editură: Humanitas
An: 2002
Număr de pagini: 345
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Alternanța dintre „știu” și „ce știu?” ritmează istoria intelectuală. În perioadele de echilibru și de stabilitate, gândirea aprofundează răspunsurile; în fazele de criză, ea pune întrebări. În căutarea adevărului, spiritul uman trece de la certitudini la îndoială, factor al unor certitudini noi și dătătoare de iluzii. Dacă acestea din urmă sunt dătătoare de securitate; îndoielile sunt stimulante. De altfel, alternanța nu e riguroasă, iar lupta este permanentă. În timpul perioadelor de criză a conștiinței, nivelul stărilor de îndoială ajunge să zguduie certitudinile, care rezistă și folosesc forța pentru a înăbuși întrebările. Deoarece factorii de decizie și capii politici și religioși sunt ostili îndoielilor. Dacă a guverna înseamnă să prevezi, în aceeași măsură înseamnă și să știi. Nu se comandă cu îndoieli, ci cu certitudini. În numele a ce altceva am putea altfel să orânduim viața socială? În particular, cum îi vom conduce pe oameni, care nici măcar nu sunt siguri că trebuie să rămână în viață? Ce influență vom avea asupra unor supuși sau cetățeni ce dispun de o deplină libertate de a muri după bunul lor plac? Cum să li se inspire încredere dacă un anumit număr dintre ei își manifestă în fiecare zi suspiciunea și disperarea, preferând vieții moartea?

Dan Crăciun – Logică și teoria argumentării

Editură: Editura Tehnică
An: 2000
Număr de pagini: 281
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Rigoarea inferențelor deductive, în care concluziile rezultă cu necesitate logică din premise în virtutea unor forme valide de raționament, pare să eclipseze și să pună într-o poziție de inferioritate inferențele «mai slabe», în care premisele nu întemeiază concluzii absolut certe, ci numai probabile. Am arătat, însă, că logica își propune să fie nu numai un joc gratuit al minții, ci un instrument de descoperire și argumentare a unor idei adevărate; or, certitudinea unei concluzii extrase prin deducție este garantată nu numai de validitatea schemelor inferențiale (ceea ce am numit condiția formală a demonstrației), ci și de adevărul premiselor (condiția materială). Or, aici se ivește o problemă de primă importanță, de care Aristotel era pe deplin conștient: cum obținem premisele adevărate, din care să putem deduce concluzii absolut certe? În matematică, putem construi sisteme deductive de mare întindere și maximă rigoare; pornind lanțul demonstrații lor de la câteva axiome, câteva reguli de deducție și câteva definiții. Dar matematica nu descrie obiecte și fenomene empirice; date în experiență, ci entități ideale, abstracte. Ce se întâmplă însă atunci când formele gândirii corecte se aplică unor conținuturi empirice – cu alte cuvinte; atunci când construim raționamente în care atât premisele, cât și concluzia conțin informații despre obiecte și fenomene reale, date în experiență?

Adam Smith – Avuția națiunilor

Editură: Publica
An: 2011
Număr de pagini: 408
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Avuția națiunilor este una dintre cele mai importante și influente cărți scrise vreodată. Ea a transformat modul în care gândim natura vieții economice, transformându-i structura  antică într-una modernă și recognoscibilă. Smith ne-a schimbat într-atât ideile, încât acum este dificil chiar și să mai descriem sistemul economic care era prevalent înainte de epoca sa. Avuția națională era măsurată în termenii stocului de aur și argint al țării. Despre comerț se credea că este benefic doar pentru cel care vinde, nu și pentru cel care cumpără. O națiune putea deveni mai bogată doar dacă altele sărăceau și mai mult. Importurile erau descurajate întrucât acele metale prețioase trebuiau să fie trimise în afară, pentru a le plăti. Exporturile erau favorizate pentru că le aduceau înapoi.

Aristotel – Fizica

Editură: Editura Științifică
An: 1966
Număr de pagini: 450
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Nu
Sursă: Immanuel
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Aristotel afirmă că naturii îi aparține tot ceea ce are materia în sine cât și schimbarea stării acesteia. Știința despre natură este teoria despre mișcare. Mișcarea este, după Aristotel, de trei feluri : a) schimbarea spațială sau de loc; b) schimbarea calitativă sau materială; c) schimbarea cantitativă . În limbajul modern primul fel de schimbare constituie temeiul mecanicii, al doilea al chimiei, iar al treilea al fenomenelor organice. Interesant este că Aristotel n-a avut nici o înțelegere pentru mecanică și matematică. Dimpotrivă, el a combătut vehement atât teoria pitagoreică despre numere cât și speculațiile matematice ale lui Platon. Filozofia lui despre natură se fundamentează pe metafizica sa și pe viziunea sa teleologică despre evoluția lumii. Întreaga natură este o uriașă unitate ordonată în vederea unui scop ultim de „Primul mișcător”, așa că temeiul acesteia nu este de natura mecanică ci teleologică, el este un scop sau cauză finală. Din această cauză fiecare apariție a naturii presupune : a) cele patru principii metafizice : materie, formă, cauză și scop – care pot fi însă reduse la materie și formă – și b) mișcare, spațiu și timp. 

Jacques Paul – Biserica și cultura în Occident, vol. 2

Editură: Meridiane
An: 1996
Număr de pagini: 447
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În anii 1120-1150, reforma Bisericii rămâne o preocupare permanentă, răspândită pe scară largă în întreaga creștinătate latină. Inițiativele sosesc acum din toate direcțiile. Papalitatea rămâne în mijlocul tuturor acestor proiecte ca autoritatea suprema. Remodelarea programului reformator, conform dorințelor călugărilor și ale clericilor, aduce acum critici cu privire la curia romană și la guvernarea pontificală. Ele devin mai aspre pe măsură ce avansăm în secol. De data aceasta nu este vorba de o polemica întreținută de prinți sau de eretici, ci de rezerve exprimate de spirite religioase cu convingeri profunde. Ei critică complezența papei în ceea ce îi privește pe regi, lentoarea serviciilor, moravurile curiei pontificale, aviditatea și insolența curialiștilor. Aceste critici, ce devin din ce în ce mai vehemente, în vreme ce Scaunul pontifical este în permanență ocupat de papii consacrați cu totul continuării reformei, arată nepotrivirea crescândă dintre guvernarea Bisericii și opiniile cele mai avansate. La drept vorbind, faptul în sine constituie părerea opusă centralizării pontificale. Primatul recunoscut Scaunului roman și intervenția curiei în toate problemele de oarecare importanță fac sa răzbată până la acest nivel toate decepțiile. Or, evident, creștinătatea nu este în măsură sa-i satisfacă neîntârziat pe cei mai zeloși dintre clericii și călugării ale căror ideal purificat nu ține seama de cele mai elementare greutăți. Lipsa de realism prevalează și, după ea, vine din nou căderea.

Marcel Mauss – Manual de etnografie

Editură: Institutul European
An: 2003
Număr de pagini: 268
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Intuiția nu ocupă nici un loc în etnologie care este o știință a constatării și statisticii. Sociologia și etnologia descriptivă pretind să fim deopotrivă arhiviști, paleografi , istorici, statisticieni și, de asemenea, scriitori capabili de a evoca viața unei întregi societăți. Aceasta nu înseamnă că intuiția pe de o parte și teoria pe de alta sunt inutile aici; locul lor este însă limitat și trebuie să Ie cunoaștem valoarea și posibilitatea. Teoria va avea cu adevărat un rol în extinderea cercetării cu scopul verificării sale. Știința are modalități proprii care schimbă și permit înțelegerea faptelor. Astfel teoria oferă o valoare «euristică», o valoare de deschidere. Fără a repeta greșelile Școlii de la Viena, avem de evaluat o mare mulțime de fapte. Tânărul etnograf care face muncă de teren trebuie să facă cunoștință cu ceea ce el știe deja pentru a scoate la suprafață ceea ce nu cunoaște încă. Faptele sociale sunt în primul rând istorice, deci ireversibile și de nerespins: de exemplu, fuga unei armate (câți soldați, ce au făcut, rolul șefului, bărbați etc). Fenomenul social este un fenomen, și în același timp un fapt, un ideal, o regulă: la manufacturile Sevres s-au aruncat nouă vase din zece; în altă parte zece vase din zece au fost păstrate. În cel de-al doilea caz nu este nici o diferență între fapt și normă. Statistica permite atingerea unei certitudini pe care n-am cunoscut-o niciodată în istorie. Nu cunoaștem cifra sclavilor din Roma antică, dar știm câți au fost la Tombuctu. Adăugăm că etnografia nu este propriu-zis o știință istorică, în sensul că faptele nu se prezintă într-o ordine cronologică. Cu toate acestea, etnografia cuprinde o parte istorică care va consta în constituirea istoriei populației umane: a rasei negre, galbene, etc. Istorie pe care etnologia nu este în momentul de față în măsură să o traseze decât între anumite limite; știința noastră însă nu are viitor decât cu condiția de a păstra o metodă sigură și prudentă.

Michael Walzer – Despre tolerare

Editură: Institutul European
An: 2002
Număr de pagini: 128
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Societatea internațională se dovedește, la rândul său, un regim al tolerării în dublu sens. Pe de o parte, în calitate de societate a statelor, ea funcționează pe baza logicii suveranității. Ori cărei entități etnice sau multietnice care atinge rangul suveranității statale i se tolerează de către societatea statelor anumite practici în limitele propriului teritoriu. Tolerarea este, așadar, o trăsătură esențială a suveranității deoarece în limitele statului suveran sunt tolerate anumite practici. De dragul păcii, sau din nevoia respectării reformelor interne, societatea internațională recunoaște legitimitatea statului respectiv, calitatea respectivei țări de membru suveran al societății internaționale. Pe de altă parte, suveranitatea statală își are limitele sale fixate prin doctrina drepturilor omului și a intervenționismului umanitar. Acte le ce șochează conștiința umanității nu sunt, în principiu, tolerate. Principiile independenței politice și ale integrității teritoriale nu înseamnă tolerarea barbariei interne. Intervenția umanitară nu înseamnă, însă, folosirea forței în sine. Nimeni nu este obligat, nici îndreptățit, să folosească forța oarbă. Nici în numele suveranității statale, nici în acela al drepturilor omului nu este legitimată folosirea forței și a violenței la scară publică. În aceste condiții, se poate pune întrebarea: intoleranța din rațiuni umanitare justifică intervenția militară? Problema este spinoasă și cred că va rămâne mereu deschisă. Argumentele pozițiilor și valorilor opuse se pot susține în egală măsură. Concurența valorilor rivale este permanentizată și dramatizată datorită religiei civile. În calitate de crez al statului, vital pentru stabilitatea și prosperitatea sa, religia civilă încurajează mândriile locale și intoleranța. Toleranța crește, probabil, atunci când religia civilă încearcă să fie cât mai puțin o religie. Aceasta ar însemna ca religiile civile să practice o religiozitate vagă și flexibilă, legată mai mult sărbători și tradiții populare și nu una dogmatică și ferventă, întreținută prin pusee fundamentaliste.

Jaroslav Pelikan – Tradiția creștină, vol. 5: Doctrina creștină și cultura modernă (de la 1700)

Editură: Polirom
An: 2008
Număr de pagini: 392
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Rugăciunea și promisiunea lui Hristos garantaseră infailibilitatea lui Petru și a succesorilor acestuia. Dar apărătorii autorității Bisericii Romano-Catolice, răspunzând acuzației că extind această autoritate de la probleme de credință la probleme practice, au creat o categorie de „probleme de evidență doctrinală” (de exemplu, dacă Arie propovăduise sau nu erezia atribuită lui), în virtutea cărora Biserica și papa puteau avea pretenții de infailibilitate atunci când vorbeau ex cathedra. Acest lucru nu însemna o „infailibilitate în general”, cum o numeau criticii săi protestanți, ci conținea stipularea că, „atunci când definea articole ce țin de credință și de morală”, papa vorbea numai „după ce și-a demonstrat o sârguință morală în determinarea sensului Scripturii și al tradiției uniforme a Bisericilor” și, în consecință, că el nu putea, imediat ce a fost ales, să-și asume „rezolvarea tuturor controverselor teologice” care îi preocupau pe învățați de ani întregi. În consecință, un papă care ar defini doctrina „în contradicție cu tradiția încetățenită și cu simțul evident al Bisericii” nu ar vorbi ex cathedra ; nici papa Honoriu I nu vorbise cu această autoritate. Opunându-se atribuirii de către romano-catolici a autorității unei tradiții postbiblice „sărăcăcioase” și pretențiilor de a avea noi revelații, din rândurile unor protestanți și romano·catolici, apărătorii autorității scripturale au mers până la a afirma că Duhul Sfânt nu ascunsese adevărul timp de secole, ci îl afirmase explicit când inspirase Scripturile.

Martin Heidegger – Originea operei de artă

Editură: Humanitas
An: 1995
Număr de pagini: 388
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Toată lumea cunoaște opere de artă. Opere arhitectonice și opere aparținând artelor plastice poți vedea în piețe publice, în biserici sau chiar în case particulare. În colecții și expoziții sunt păstrate opere de artă aparținând diferitelor epoci și popoare. Dacă privim operele sub aspectul purei lor realități și nu alterăm prin nici o proiecție această realitate, atunci vedem că operele ne stau dinainte tot atât de natural pe cât ne stau lucrurile înseși. Tabloul atârnă pe perete exact ca o pușcă de vânătoare sau ca o pălărie. O pictură, de pildă aceea a lui Van Gogh reprezentând o pereche de saboți țărănești, trece dintr-o expoziție în alta. Operele sunt expediate asemenea cărbunilor din bazinul Ruhr sau buștenilor din Pădurea Neagră. În timpul campaniilor militare, imnurile lui Holderlin erau împachetate în ranițele soldaților alături de trusa sanitară. Cuartetele lui Beethoven stau în depozitele editurii asemenea cartofilor din pivniță. Toate operele posedă acest caracter de lucru (das Dinghafte). Ce ar fi ele fără acesta? Se poate însă ca o atare viziune asupra operei, teribil de grosolană și exterioară, să ne scandalizeze. Pesemne că în muzeu, în cercul unor astfel de reprezentări despre opera de artă, se mișcă curierii sau femeia de serviciu. Se cuvine totuși să luăm operele așa cum le apar ele celor care le trăiesc și le gustă. Însă până și mult invocata trăire estetică nu poate trece cu vederea caracterul de lucru al operei de artă. Liticul este propriu operei arhitectonice. Lemnosul este propriu sculpturii în lemn. Cromaticul este propriu tabloului. Sunetul articulat este propriu operei literare. Sonorul este propriu operei muzicale. Caracterul de lucru se află atât de puternic împlântat în opera de artă, încât este chiar mai nimerit să spunem invers: opera arhitectonică se află în piatră. Sculptura în lemn se află în lemn . Tabloul se află în culoare. Opera literară se află în sunetul articulat. Opera muzicală se află în ton. Lucruri evidente, ni se va răspunde. Desigur. Dar ce anume să fie acest evident caracter de lucru implicat în opera de artă?