Jacques Derrida – Credință și cunoaștere

Editură: Paralela 45
An: 2004
Număr de pagini: 134
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

A salva, a fi salvat, a se salva. Pretext pentru o primă întrebare: e oare cu putință să disociem între un discurs asupra religiei și un discurs asupra mântuirii, adică asupra a ceea ce este sănătos, sfânt, sacru, teafăr, nevătămat, imun (sacer, sanctus, heilig, holy – și presupusele lor echivalente dintr-o mulțime de limbi)? Să fie oare salvarea în mod necesar mântuire, în fața sau pe urma răului, a greșelii sau a păcatului? Unde se află răul? Răul astăzi, în prezent? Să presupunem că există o figură exemplară și inedită a răului, a răului radical chiar, ce pare să marcheze epoca noastră și doar pe aceasta. Oare prin identificarea acestui rău vom ajunge la ceea ce ar putea fi făgăduința sau figura salvării pentru epoca noastră și, deci, la singularitatea acestei dimensiuni religioase despre care toate ziarele spun că se întoarce? Am dori așadar, în cele din urmă, să legăm problema religiei de aceea a abstracțiunii. De abstracțiunea radicală. Nu de figura abstractă a morții, a răului sau a bolii de moarte, ci de formele răului legate în mod tradițional de smulgerea radicală și deci de dezrădăcinarea abstracțiunii, trecând, mai târziu însă, prin aceea a locurilor de abstracție care sunt mașina, tehnica, tehnoştiinţa şi mai ales transcendența tele-tehnologică. „Religie și mekhane”, „religie și cyberspace”, „religie și digitalizare”, „religie și spațiu-timp virtual”: iată elementele unui scurt tratat al acestor teme care ne constrâng – în economia textului care ne revine – să concepem o mică mașină discursivă care, deși finită și perfectibilă, să nu fie prea neputincioasă. Pentru a gândi abstract astăzi religia, vom porni de la aceste puteri de abstracție, pentru a risca, în cele din urmă, ipoteza următoare: față de toate aceste forțe de abstracție și de disociere (dezrădăcinare, delocalizare, dezincarnare, formalizare, schematizare universalizantă, obiectivare, telecomunicare etc.), „religia” se află în același timp în antagonism reactiv și în supralicitare reafirmativă. Acolo unde cunoașterea și credința [foi], tehnoştiinţa („capitalistă” și fiduciară) și credința [croyance], creditul, credibilitatea, actul de credință vor fi fost dintotdeauna părtașe, în locul însuși, la îngemănarea opoziției lor. De unde și aporia – o anumită lipsă de cale, de făgaș, de ieșire, de salvare – și cele două surse.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *