Platon – Opere, vol. 4

Editură: Editura Științifică și Enciclopedică
An: 1983
Număr de pagini: 669
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: liviubogdan
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Phaidon face parte din seria dialogurilor relatate; cu excepția Banchetului, toate aceste dialoguri poartă, în mod convențional, numele naratorului. Subtitlul Peri psyches (Despre suflet), care provine, ca de obicei, dintr-o sistematizare ulterioară a operei lui Platon, dă o idee aproximativă despre ceea ce credeau comentatorii antici că ar constitui subiectul acestui dialog. În cazul de față ea este în mod special nerelevantă pentru că în Phaidon se propun mai multe ipostaze ale conceptului de psyche. Istoria acestui termen constituie ea însăși o problemă. S-au perindat în cultura greacă mai multe reprezentări ale personalității, fără ca psyche să păstreze o semnificație constantă de-a lungul lor.

Cătălin Avramescu – Cum alegem?

Editură: Humanitas
An: 2016
Număr de pagini: 132
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

În democrațiile moderne, așadar, poporul este suveran. Dar ce înseamnă acest lucru, de fapt? Diferite lucruri, în diferite state. Fiecare are un mod propriu de a înțelege această formulă. Numeroase democrații acceptă însă că voința poporului, exprimată direct, este obligatorie pentru parlament și pentru guvern. Iar această expresie directă a suveranității poate lua forma referendumului. Democrația din Elveția este celebră pentru recursul frecvent la referendum. Principiul elementar al vieții politice elvețiene a fost cuprins în formula „Poporul a decis, poporul are dreptate!”. Și unele state americane cunosc instituția referendumului. În California, s-au adoptat prin referendum decizii cu privire la școli, la închisori sau la felul în care guvernul statului cheltuiește banii. În Europa, numeroase hotărâri de importanță capitală, cum ar fi adoptarea unei noi Constituții, a unei noi forme de guvernare sau declararea independenței de stat, au fost obiectul unor referendumuri. Spre exemplu, Italia a renunțat la monarhie după un referendum organizat în 1946, iar Irlanda a adoptat actuala sa Constituție în 1937 printr-un alt referendum. Marea Britanie a decis să iasă din Uniunea Europeană, în 2016, tot ca urmare a unui referendum. Această formulă a democrației, în care poporul decide el însuși, mai degrabă decât prin reprezentanți, se numește democrație directă. Ea amintește de democrația din cetatea greacă, unde adunarea cetățenilor (ecclesia) era forul suprem al guvernării. Și tradițiile unor triburi germanice, în care treburile obștești erau decise de adunarea bărbaților liberi, pot fi considerate protodemocratice.

Constantin Sălăvăstru – Mic tratat de oratorie

Editură: Editura universității „A. I. Cuza”
An: 2010
Număr de pagini: 501
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Cristi
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

Apetența spre celălalt constituie una dintre paradigmele fundamentale după care se construiește orice încercare de explicație privind esența ființei umane. Oricâte obstacole ar întâmpina, oricât de dificilă i-ar fi situația, omul se orientează spre întâlnirea cu semenul din convingerea – ancestrală probabil și fără vreo urmă de explicație strictă – că numai împreună cu semenii poate face mai mult pentru sine și pentru ceilalți! Este motivul pentru care a și încercat să găsească formele cele mai eficiente și mai subtile de a stabili contactul inițiatic și de a facilita permanentizarea lui în beneficiul umanului. Evident, la început, relația cu celălalt s-a concretizat în contactul direct, de multe ori chiar fizic: legăturile dintre indivizi se stabileau în baza „prezenței fizice” a unuia și a celuilalt, prin imitarea unor comportamente sau conduite, prin munca în comun și împărtășirea – în baza simbolurilor primare – a experienței comune. Și astăzi există încă, în unele comunități în forme mai pregnante, în altele în ipostaze abia perceptibile, rudimente ale acestei comunicări inițiatice prin contactul fizic direct: strângerea mâinii, atingerea nasului, atingerea feței, țipetele. S-a constatat însă repede că – odată cu creșterea numărului membrilor comunității, cu răspândirea geografică a acestora – această formă de stabilire a relațiilor cu celălalt nu mai este suficientă și, de multe ori, nici măcar nu este posibilă: e dificil să iei contact cu toți membrii unei comunități (fiindcă sunt prea mulți), cu cei din comunități diferite (fiindcă sunt îndepărtați în spațiu).

Petre Botezatu – Introducere în logică

Editură: Polirom
An: 1997
Număr de pagini: 272
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Această carte aspiră să ofere răspunsul celor care sunt convinși de utilitatea și necesitatea studiului aprofundat al logicii. Este indispensabilă această convingere pentru ca îndemnul care conduce spre studiu să nu se diminueze de la primele obstacole, ci să-și mențină intensitatea maximă atunci când apelul la logică este iminent. Convingerea asupra necesității studiului aprofundat al logicii este determinată de ubicuitatea logicii, adică de prezența sa obstinată în toate sectoarele activității umane și chiar în toate sensurile ființei. Deoarece în școala noastră de toate gradele și de toate profilurile logica a fost o ilustră absență, multe generații s-au informat sporadic și eterogen în vederea utilizării, atunci când eludarea era pernicioasă, a acestui instrument pus în valoare încă de Aristotel, în antichitatea greacă. După evenimentele din decembrie, se încearcă repunerea studiului logicii în drepturile sale, prin introducerea unor lecții de logică în liceu, iar vocile care exprimă voință de cunoaștere se înmulțesc; de aceea, considerăm utilă răzbaterea spre lumină, prin tipărire, a unei logici, constituită în așa fel încât să servească deopotrivă liceenilor și studenților, profesorilor și cercetătorilor din diferite domenii ale științei, oamenilor de cultură și celor angajați în tehnologie: ingineri, tehnicieni, muncitori. Toți pot obține rezultate superioare și o organizare mai precisă a activității lor cu ajutorul logicii.

Brian Greene – Universul elegant

Editură: Humanitas
An: 2008
Număr de pagini: 444
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Teoria supercorzilor are implicații multiple. Este un subiect vast și profund, alimentat de descoperirile cele mai importante ale fizicii. Cum teoria unifică legile corpurilor mari și corpurilor mici, legile care guvernează fizica de la cele mai îndepărtate întinderi ale cosmosului până la cele mai mici fragmente de materie, există mai multe moduri de abordare a subiectului. Am hotărât să mă concentrez asupra evoluției înțelegerii noastre în privința spațiului și timpului. Consider că aceasta este o cale de a dezvolta subiectul deosebit de captivantă, care deschide un drum fascinant și bogat printre noile descoperiri esențiale. Einstein a arătat lumii că spațiul și timpul se comportă într-un mod cu totul neobișnuit. Acum, cercetările de avangardă au integrat descoperirile sale într-un univers cuantic cu numeroase dimensiuni ascunse, înfășurate în textura cosmosului, dimensiuni ale căror geometrii bogat împletite ar putea deține cheia răspunsurilor la cele mai profunde întrebări care s-au pus vreodată. Cu toate că multe dintre aceste concepte sunt subtile, vom vedea că ele pot fi asimilate prin analogii concrete. Iar când aceste idei vor fi înțelese, ele vor oferi o perspectivă uimitoare și revoluționară asupra universului.

Aristotel – Etica nicomahică

Editură: IRI
An: 1998
Număr de pagini: 393
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Immanuel
Calitate: Medie


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Etica nicomahică este o scriere ce aparține lui Aristotel și apare ca fiind scrisă în jurul anului 350 î.Hr. Lucrarea este structurată pe 10 cărți, având ca subiect virtutea. Numele de Etica Nicomahică, provine de la numele fiului lui Aristotel, Nicomahus, despre care se consideră că ar fi editat cartea, având în vedere că aceasta fusese concepută de Aristotel drept curs pentru discipolii săi. Etica Nicomahică se aseamănă în mare parte cu o altă scriere, Etica Eudemică. Atât Etica Nicomahică cât și Etica Eudemică încep cu discuția despre eudaimonia (fericire) și se încheie cu discuția despre virtute și ceea ce necesită oamenii pentru a-și trăi viața cel mai bine. Amândouă examinează condițiile în care slăvirea sau blamarea sunt potrivite și ambele vorbesc despre natura plăcerii și a prieteniei. În ciuda faptului că ambele lucrări exprimă același punct de vedere, este evident că una dintre ele reprezintă o versiune îmbunătățită a celeilalte, iar de multe ori este considerat că Etica Nicomahică este versiunea îmbunătățită a Eticii Eudemice. Aristotel, prin Etica Nicomahică este un deschizător de drumuri, până la el nemaifiind o abordare sistematică a eticii într-un tratat.

Giovanni Pico della Mirandola – Raționamente sau 900 de teze; Despre demnitatea omului

Editură: Editura Științifică
An: 1991
Număr de pagini: 182
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Conștiință dramatică într-o epocă de trăire intensă, paroxistică, a vieții spiritului, Pico își asumă întreaga istorie și ia pe cont propriu întreaga „geografie” a umanului, pentru o reîntemeiere și o reconstrucție. Pasiunea cuprinderii universale, ca semn distinctiv al marilor spirite ale Renașterii, răspundea tocmai acestui angajament de radicalitate: trebuia să se știe tot ce se putea ști, pentru a se ajunge la rădăcina tuturor lucrurilor. Iar cum, așa zicând, după Marx, pentru om, rădăcina tuturor lucrurilor este omul însuși, omnisciența, în Renaștere, va fi fost o propedeutică la umanism ca explicație a ființei noastre și ca program de reconstrucție. Căci „înconjurarea” a tot ce se știa era primul gest menit să facă posibilă o critică a fundamentelor, ea însăși ca mijloc pentru o reîntemeiere.

Isaiah Berlin – Simțul realității

Editură: Univers
An: 2004
Număr de pagini: 336
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Se poate spune că fiecare persoană și fiecare epocă are cel puțin două niveluri: o suprafață superioară, publică, alată la vedere, care poate fi percepută cu ușurință și descrisă clar, ale cărei similarități pot fi abstractizate și condensate cu mult folos în legi; iar sub acest nivel se ală o pistă care duce spre trăsături din ce în ce mai puțin evidente, mai intime și mai difuze, împletite mult prea strâns cu sentimente și activități pentru a putea fi distinse de ele. Cu multă răbdare, asiduitate și perseverență putem săpa dedesubtul acestei suprafețe – romancierii obțin aici rezultate mai bune decât cei exersați în „științele sociale” -, însă consistența este aceea a unei substanțe vâscoase: nu ne lovim de un zid de piatră, de un obstacol de nedepășit, dar fiecare pas este mai dificil, fiecare efort de a înainta ne diminuează dorința sau capacitatea de a continua. Tolstoi, Shakespeare, Dostoievski, Kafka, Nietzsche au pătruns mult mai adânc decât John Buchan, H.G. Wells sau Bertrand Russell. Ceea ce știm la acest nivel al obișnuințelor semi articulate, al supozițiilor și modurilor de gândire neexaminate, al reacțiilor semiinstinctive, al modelelor de viață care ne sunt prea intime pentru a putea fi simțite conștient – ceea ce știm despre ele este prea puțin, iar motivul este, pesemne, acela că nu avem timpul, subtilitatea și puterea de pătrundere necesară; astfel, ele rămân neglijate într-o asemenea măsură, încât nu putem pretinde că suntem în stare să construim generalizări acolo unde, în cel mai bun caz, nu putem decât să aplicăm arta de a zugrăvi portrete inspirate. A ne aroga posibilitatea de a dispune de o cheie științifică infailibilă acolo unde fiecare entitate în parte reclamă un efort îndelungat de observare atentă și laborioasă, simpatie și intuiție este una dintre cele mai grotești pretenții emise vreodată de oameni.

Jean Delumeau – Religiile lumii

Editură: Humanitas
An: 2014
Număr de pagini: 743
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Dostoievski se amuza pe seama scientiștilor din vremea sa, care credeau că Universul poate fi considerat un „palat de cristal” de unde a dispărut orice urmă de mister. Astăzi știm că, pe măsură ce știința progresează, zona de umbră din jurul cunoștințelor noastre devine tot mai mare. Optimismul raționalist ține de domeniul trecutului. Dar – altă latură a situației prezente – asistăm, îndeosebi în Occident, la o diversificare a punctelor noastre de referință, la o clătinare a sistemelor de valori, la o punere în discuție a credințelor tradiționale. Căile noastre se încâlcesc, reperele se șterg, certitudinile nu mai sunt ferme. Oare agnosticismul va fi religia de mâine? Sau ne vom refugia, în disperare de cauză, în cetăți doctrinale apărate de oameni înarmați? Lucrarea de față ia în considerare acest context de întrebări și angoasă spirituală. Nu pretinde să aducă unul sau mai multe răspunsuri, ci, poate – este speranța noastră, a celor care am alcătuit-o -, să sugereze o metodă și să deschidă un drum. Asta nu duce la un ecumenism facil. Nu acesta este scopul nostru. Vrem, în schimb, să facilităm, la credincioșii din diferite religii ale lumii, dialogul și capacitatea de a-l asculta și pe celălalt. Asta înseamnă că nu este vorba de o carte neutră. Fie-mi permis să propun un ghid de lectură pentru a oferi un mod de abordare a cărții. Primul punct: lucrarea nu este un catalog plin cu cifre, procentaje și hărți care se referă la marile religii. Există deja lucrări excelente de acest gen. Pentru noi important a fost să prezentăm publicului esența fiecărei religii și să-i punem în lumină bogăția spirituală. Cartea noastră poate fi, prin urmare, comparată cu o masă rotundă unde fiecare se află pe picior de egalitate cu partenerii săi. Toți iau cuvântul fie ca reprezentanți ai religiei la care aderă, fie ca specialiști calificați în acel domeniu. Indiferent de poziția lor, ei își propun religia cu înțelegere, încercând să transmită ceea ce are ea mai bun. De aceea spuneam că lucrarea nu e „neutră”. Convingerea noastră a fost dublată de fervoare, dar și de capacitatea de a-l asculta pe celălalt cu bunăvoință. În anumite privințe părerile pot deci să fie diferite, poate chiar contradictorii.

Jaroslav Pelikan – Tradiția creștină, vol. 4: Reforma Bisericii și a dogmei, 1300-1700

Editură: Polirom
An: 2006
Număr de pagini: 505
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Cu toate că secolul lui Toma de Aquino și Bonaventura realizase cu adevărat „o reintegrare a tradiției catolice”, ar fi o greșeală să considerăm că aceasta era „deja general acceptată în lumea intelectuală” a Evului Mediu târziu. Se manifesta dimpotrivă un „pronunțat pluralism în gândirea veacului al XIV-lea” care a fost recunoscut de gânditorii acelei epoci și a continuat de-a lungul secolului al XV-lea și mult după aceea. O scurtă trecere în revistă a cel putin câtorva dintre exemplele de pluralism doctrinar care erau recunoscute în mod explicit în secolele al XIV-lea și al XV-lea va confirma această impresie. După cum se va vedea limpede mai târziu, doctrina Euharistiei și doctrina despre Fecioara Maria au alcătuit un teren cât se poate de fertil pentru exprimarea diversității. Sprijinindu-se pe faptul că dreptul canonic recunoștea existența în Antichitatea creștină a unei „diversități de opinii” cu privire la Euharistie, William Ockham reliefa, în prima parte a secolului al XIV-lea, păstrarea acestei tendințe și în epoca sa. Un secol mai târziu, într-o pledoarie în favoarea practicii de a nu împărtăși pe credincioși din potir în actul administrării Sfintei Împărtășanii, Nicolaus Cusanus era dispus să admită că „Biserica de azi dă poruncii evanghelice [«Beți dintru acesta toți»] o interpretare diferită de cea pe care o avusese odinioară”, dar susținea că „adevărul tainei rămâne încă în picioare”, chiar dacă „în diferite momente a prevalat una sau alta dintre practici”. În sprijinul afirmației că putea să existe o oarecare varietate a învățăturilor despre Euharistie, Ockham făcea referire la opinii divergente în rândul Părinților Bisericii privind ridicarea cu trupul la cer a Fecioarei Maria. Opiniile erau mai divergente când se punea problema imaculatei concepții, așa cum era nevoit să recunoască unul dintre contemporanii săi și cum a continuat să fie evident în ultima parte a secolului al XIV-lea, și până la mijlocul secolului al XV-lea, în ciuda formulării doctrinei imaculatei concepții adoptate de Conciliul de la Basel în 1439.