Constantin Sălăvăstru – Mic tratat de oratorie

Apetența spre celălalt constituie una dintre paradigmele fundamentale după care se construiește orice încercare de explicație privind esența ființei umane. Oricâte obstacole ar întâmpina, oricât de dificilă i-ar fi situația, omul se orientează spre întâlnirea cu semenul din convingerea – ancestrală probabil și fără vreo urmă de explicație strictă – că numai împreună cu semenii poate face mai mult pentru sine și pentru ceilalți! Este motivul pentru care a și încercat să găsească formele cele mai eficiente și mai subtile de a stabili contactul inițiatic și de a facilita permanentizarea lui în beneficiul umanului. Evident, la început, relația cu celălalt s-a concretizat în contactul direct, de multe ori chiar fizic: legăturile dintre indivizi se stabileau în baza „prezenței fizice” a unuia și a celuilalt, prin imitarea unor comportamente sau conduite, prin munca în comun și împărtășirea – în baza simbolurilor primare – a experienței comune. Și astăzi există încă, în unele comunități în forme mai pregnante, în altele în ipostaze abia perceptibile, rudimente ale acestei comunicări inițiatice prin contactul fizic direct: strângerea mâinii, atingerea nasului, atingerea feței, țipetele. S-a constatat însă repede că – odată cu creșterea numărului membrilor comunității, cu răspândirea geografică a acestora – această formă de stabilire a relațiilor cu celălalt nu mai este suficientă și, de multe ori, nici măcar nu este posibilă: e dificil să iei contact cu toți membrii unei comunități (fiindcă sunt prea mulți), cu cei din comunități diferite (fiindcă sunt îndepărtați în spațiu).