Constantin Noica – Despărțirea de Goethe

Editură: Humanitas
An: 2000
Număr de pagini: 327
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Madra Alla
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Dacă e deschisă spre a se găsi în ea motive de a nu citi pe Goethe, atunci cartea aceasta poate fi închisă la loc. Ea vrea să sporească numărul celor care adâncesc pe Goethe și repudiază, ca atare, adeziunea cuiva ce, din bun-gust ori adâncime – în realitate, prea adesea din lipsă de armonie interioară ori din resentiment, crede că nu are ce face cu el. Firește, devoțiunea muzeală ce i se acordă de obicei este nesuferită. Dar indiferența față de el poate fi ceva mai grav: nesocotință și dispreț față de sine. Nu ai nici un pretext să-l ocolești: e cel mai lesne de cunoscut, cel mai amplu desfășurat și cel mai familiar dintre cei mari, căci peste tot, în opera sa, este vorba de el, adică de tine. Ai acces la el de oriunde: de la știință, artă și poezie, de la comunitate sau singurătate, de la antici sau moderni, clasicism sau romantism, înțelepciune sau nebunie. Poți spune limpede despre câte un contemporan: iată cineva care nu s-a îndeletnicit cu Goethe. Aceasta înseamnă: nu s-a căutat pe sine, cu întreaga cultură din care face parte (în cazul culturii românești, cu o obligație în plus).

Andrei Pleșu – Minima Moralia

Editură: Humanitas
An: 2008
Număr de pagini: 151
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Nu oferim cititorului, în cele ce urmează, un tratat, fie și minimal, de etică. Ci doar o suită de observații rapide, născute în marginile unui teritoriu în care autorul a fost adus nu prin pricepere profesională sau printr-un neutru interes teoretic, ci prin împrejurările, de tot soiul, ale vieții zilnice: exasperări și euforii, zel intelectual și confuzie sufletească, întâlniri cu prieteni și cu neprieteni, furii, iubiri, perplexități și speranțe. La un moment dat, am resimțit drept indispensabilă identificarea unei minime coerențe în acest vârtej al pluralității care e spectacolul fiecărei vieți, dar pe care ne-am obișnuit, tocmai pentru că e atât de „comun”, să-l lăsăm la voia întâmplării, ca pe o penumbră subînțeleasă. Ni s-a atras atenția, pe de o parte, că recuperarea ordinii etice e iluzorie sau prezumțioasă, și, pe de altă parte, că imediatețea eticului și didacticismul normelor sale îi anulează demnitatea speculativă. Am acceptat că, într-adevăr, nu suntem în situația de a formula ritos o compactă criteriologie morală, dar am rămas la ideea că, înainte de a fi într-o asemenea – utopică – situație, trebuie totuși să găsim o ordine a căutării ordinii, o tehnică a așteptării răspunsului. Intervalul dintre obnubilare morală și edificare nu poate fi străbătut în suspensia oricărei exigențe. Trebuie să existe o conduită a drumului către, chiar dacă adevărata conduită nu se poate întemeia decât din perspectiva drumului încheiat.

Emil Cioran – Istorie și utopie

Editură: Humanitas
An: 1992
Număr de pagini: 163
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Neîndoielnic, îi urăsc din ce în ce mai puțin pe foștii mei stăpâni. Dacă mă gândesc bine, ei au fost mereu, chiar și în epoca lor de glorie, singuri în mijlocul Europei, izolați în mândria și regretele lor, fără afinități profunde cu alte popoare. După câteva incursii în Occident, unde-au putut să-și desfășoare și să-și risipească sălbăticia originară, s-au retras, cuceritori degenerați în sedentari, pe malurile Dunării, unde aveau să cânte, să se tânguie și să-și tocească instinctele. Există la acești huni rafinați o melancolie înnăscută în cruzimea refulată, și care nu-și găsește nicăieri echivalent: ai spune că e sângele ce ar începe să viseze la el însuși. Și care, la urmă, s-ar preschimba în melodie. Rămași aproape de esența lor deși sunt atinși, chiar marcați, de civilizație, conștienți că provin dintr-o hoardă nepereche, pătrunși de un orgoliu în același timp profund și teatral, ce le dă un aer mai mult romantic decât tragic, ei nu puteau rata misiunea ce le revenea în lumea modernă: aceea de a reabilita șovinismul, impunându-l cu destul fast și suficientă fatalitate pentru a-l face pitoresc în ochii observatorului dezabuzat. Sunt cu atât mi înclinat să le recunosc meritul, cu cât prin el mi-a fost dat să îndur cea mai cumplită umilință: aceea de-a te naște slugă; tot lor le datorez acele „chinuri le rușinii”, cel mai greu de îndurat între toate, după spusele unui moralist.

Francois Furet – Trecutul unei iluzii: eseu despre ideea comunistă în secolul XX

Editură: Humanitas
An: 1996
Număr de pagini: 542
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Ce e atât de fascinant în revoluție? E afirmarea voinței în istorie, crearea omului de către sine însuși, expresie prin excelență a autonomiei individului democratic. Francezii fuseseră eroii acestei recuceriri de sine, după veacuri de dependență; bolșevicii preiau ștafeta. Caracterul straniu al acestei succesiuni neprevăzute nu ține doar de noua demnitate a unei națiuni ce fusese totdeauna la periferia civilizației europene. Ține, de asemeni, de faptul că Lenin face Revoluția din Octombrie în numele lui Marx, în cea mai puțin capitalistă dintre marile țări europene. Dar și invers, contradicția dintre credința în atotputernicia acțiunii și ideea legității istorice poate fi ceea ce produce o parte din ascendentul lui Octombrie 1917 asupra spiritelor: pe cultul voinței, moștenire iacobină trecută prin filtrul populismului rus, Lenin grefează certitudinile științei, scoase din Capitalul. Revoluția își îmbogățește arsenalul ideologic cu acest substitut de religie care i-a lipsit atât de mult la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Franța. Amestecând, în disprețul logicii, cele două elixiruri prin excelentă moderne, ea prepară o băutură destul de puternică pentru a ameți generații de militanți.

Jacques Derrida – Despre ospitalitate

Editură: Polirom
An: 1999
Număr de pagini: 171
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Aceasta este, potrivit uneia, din deschiderile sale, problema străinului, ca problemă a problemei. Ospitalitatea constă oare în a-l interoga pe noul sosit? Începe ea cu întrebarea adresată celui care vine (lucru ce pare a ține de omenie și uneori chiar de iubire, presupunând că ospitalitatea poate ține de iubire – enigmă pe care o lăsăm deocamdată în rezervă): Cum te cheamă? Spune-mi numele tău, cum trebuie să te strig eu care te chem, eu care vreau să-ți spun pe nume? Cum te voi chema? Este și ceea ce-i întrebăm, cu tandrețe, uneori, pe copii sau pe cei care ne sunt dragi. Ori cumva ospitalitatea începe printr-o primire neînsoțită de întrebări, cu o dublă ștergere a întrebării și a numelui? Cum e mai corect și mai plin de iubire, să întrebăm ori să nu întrebăm? Să-i spunem pe nume sau nu? Să dăm un nume ori să învățăm un nume deja dat ? Să acordăm ospitalitate unui individ? Unui individ identificabil prin nume? Titularului unui drept? Sau, poate, ospitalitatea e acordată, e dată celuilalt înainte ca el să-și decline identitatea, înainte chiar ca el să fie (recunoscut ori numai presupus) un individ oarecare, un titular de drept și individ strigat pe numele său de familie etc.? Chestiunea ospitalității este deci chestiunea întrebării; dar, în același timp, e chestiunea individului și a numelui ca ipoteză a generării.

Mircea Eliade – Tratat de istorie a religiilor

Editură: Humanitas
An: 1992
Număr de pagini: 431
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: 
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Înainte de a trece în revistă câteva figuri divine de structură uraniană, să încercăm a înțelege semnificația religioasă a Cerului. Chiar fără procesele de afabulație mitică, cerul își revelează direct transcendența, forța și sacralitatea. Simpla contemplare a bolții cerești provoacă, în conștiința „primitivă”, o experiență religioasă. O asemenea afirmație nu implică neapărat „un naturalism” uranian. Pentru mentalitatea arhaică, Natura nu este niciodată numită „naturală”. Expresia „simpla contemplare a bolții cerești” are cu totul alt înțeles dacă o raportăm la omul „primitiv”, deschis miracolelor cotidiene cu o intensitate pe care anevoie ne-o putem închipui. O asemenea intensă contemplație echivalează cu o revelație. Cerul se dezvăluie așa cum este el în realitate: infinit, transcendent. Bolta cerească este prin excelență „cu totul altceva” decât puținătatea pe care o reprezintă omul și spațiul său vital. Simbolismul transcendenței sale rezultă, am spune, din simpla luare la cunoștință a înălțimii sale infinite. „Înaltul” devine, în chip firesc, un atribut al divinității. Regiunile superioare, inaccesibile omului, zonele siderale, dobândesc prestigiile divine ale transcendentului, ale realității absolute, ale perenității. În asemenea regiuni locuiesc zeii; acolo pătrund unii privilegiați pin titluri de ascensiune celestă; acolo se înalță, în concepția numitor religii. sufletele celor morți. „Înaltul” este o dimensiune inaccesibilă omului ca atare; ea aparține de drept forțelor și ființelor supraumane; cel care „se înalță”, urcând ceremonios treptele unui sanctuar sau scara rituală care îl duce la Cer încetează de a mai fi om: sufletele defuncților privilegiați în ascensiunea lor siderală au abandonat condiția umană.

Bertrand Russell – Cunoașterea lumii exterioare

Editură: Humanitas
An: 2013
Număr de pagini: 258
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

S-ar putea afirma – și asta-i o obiecție la care se cere răspuns din capul locului – că este de datoria filozofului să pună sub semnul întrebării credințele, de bună seamă failibile din viata de zi cu zi și să le înlocuiască cu ceva mai solid și mai greu de tăgăduit. Într-un anumit sens lucrul acesta e adevărat, și într-un anumit sens se și face asta în decursul analizei. Într-un alt sens însă – unul foarte important -, lucrul acesta este absolut imposibil. Admițând posibilitatea îndoielii în privința întregii noastre cunoașteri comune, se impune totuși să acceptăm, în linii mari, această cunoaștere pentru ca filozofia să fie în genere posibilă. Nu există vreun soi extrafin de cunoaștere, accesibilă filozofului, care să ne poată oferi un punct de vedere privilegiat din care să criticăm ansamblul cunoașterii din viata cotidiană. Maximul ce se poate face este să examinăm și să purificăm cunoașterea noastră comună printr-o minuțioasă inspectare lăuntrică, însușindu-ne canoanele potrivit cărora a fost obținută și aplicându-Ie cu mai multă grijă și precizie. Filozofia nu se poate lăuda că a ajuns la un asemenea grad de certitudine încât să aibă autoritatea de a tăgădui faptele de experiență și legile științei. Prin urmare, analiza filozofică, deși e sceptică în privința oricărui detaliu, nu este sceptică în privința ansamblului. Altfel spus, în critica detaliilor, ea nu se poate baza decât pe relațiile acestora cu alte detalii, și nu pe vreun criteriu exterior ce ar putea fi aplicat deopotrivă tuturor detaliilor. Rațiunea acestei abțineri de la o critică universală nu este vreo încredere dogmatică, ci tocmai opusul acesteia; nu este ideea că necesarmente cunoașterea comună ar fi adevărată, ci faptul că nu deținem nici un fel de cunoaștere radical diferit, derivat din vreo altă sursă. Scepticismul universal, deși este irefutabil din punct de vedere logic, din punct de vedere practic este steril; ca atare, el poate doar conferi un anumit iz ezitant credințelor noastre, dar nu poate fi utilizat pentru a le înlocui pe acestea cu alte credințe.

Mircea Flonta – Cognitio: o introducere critică în problema cunoașterii

Editură: ALL
An: 1994
Număr de pagini: 199
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: moonchildq1
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

Puțini oameni au făcut atât de multe pentru filosofia românească în ultimele decenii ca Mircea Flonta. Publicat în reviste de prestigiu din străinătate și autorul unor cărți care merită luate în considerare, profesorul de filosofie este poate cel mai respectat filosof român actual, atât la noi cât și peste hotare. În mare parte datorita muncii lui de traducător, studenții de la științele umane au posibilitatea de a citi în românește operele lui Kuhn, Popper şi Wittgenstein. Cognitio este atât o carte introductivă, pentru neofitul în filosofie, cât și o carte de specializare adresată studenților din științele umane. După cum anunță și titlul, studiul va analiza cunoașterea ca pe o temă filosofică. În acest sens, autorul discută trei teme mari ale filosofiei cunoașterii, teme ce, dintr-un anumit punct de vedere, pot epuiza domeniul: conceptul cunoașterii, sursele cunoașterii și întemeierea cunoașterii. Desigur, începutul nu-l pot da decât grecii. 

Ludwig Feuerbach – Esența creștinismului

Editură: Editura Științifică
An: 1961
Număr de pagini: 566
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Bună


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Și anume nu prin ceea ce credința concordă cu rațiunea generală se întemeiază esența credinței, ci prin ceea ce o deosebește pe aceasta de rațiune. Particularitatea dă aroma credinței – prin urmare însuși conținutul său este deja legat din afară de un timp istoric particular, de un loc particular, de un nume particular. A identifica credința cu rațiunea înseamnă a dilua credința, a stinge diferența ei. Dacă, de exemplu, eu nu exprim altceva prin credința în păcatul originar decât faptul că de la natură omul nu este așa cum trebuie să fie, eu nu atribui credinței decât rostirea unui adevăr cu totul general al rațiunii, un adevăr pe care-l cunoaște oricare om, pe care îl confirmă până și omul primitiv din natură, chiar și numai prin aceea că își acoperă rușinea cu o blană. Într-adevăr, el nu exprimă prin această învelitoare decât că individul uman nu este de la natură așa cum ar trebui să fie. Firește, la baza păcatului originar se află și această idee generală, dar ceea ce face din conținutul lui un obiect al credinței, un adevăr religios, este tocmai particularul, diferitul , ceea ce nu concordă cu rațiunea generală.

Bogdan Silion – Mircea Eliade și misterul totalității

Editură: Eikon
An: 2016
Număr de pagini: 385
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă


Link 1: Aici
Link 2: 
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: 

 

Din convingerea că gândirea lui Mircea Eliade nu poate fi evaluată din perspectiva unei singure interpretări, scrierea de față nu se plasează în niciuna dintre cele două extreme. Istoricul român al religiilor este un gânditor ecumenic, ce pune problema din perspectiva unei „hermeneutici totale” a faptelor religioase. Fiind orientată către „totalitate”, așa cum vom demonstra de altfel, ea nu poate fi „totalitară”, adică exclusivistă. Conceptele sale sunt cele ale unei istorii a religiilor, în adevăratul sens al termenului. Universalitatea și orientarea către arhetip sunt consecințele practicării unei asemenea hermeneutici. Aceasta, credem noi, are la bază două principii care fac legătura între diversele teme ale gândirii savantului român; primul principiu se referă la perenitatea sacrului, din punct de vedere structural, prezent chiar în structura conștiinței, iar al doilea are în vedere teza religiozității omului. Astfel, toate religiile sunt un fel de extensii ale sentimentului religios. Fundamentul religiilor îl constituie religiozitatea, și nu o anumită religie. Din ideea că omul este o ființă religioasă – și nu practicant al unei anumite religii – rezultă toate conceptele și ideile de bază ale istoriei religiilor așa cum a fost înțeleasă de Eliade și care conduc, inevitabil, la postularea unității indestructibile, absolute, a Spiritului uman.