Publicat pe

Ion Banu – Filosofia greacă până la Platon, vol. 2, partea 1

Editură: Editura Științifică și Enciclopedică
An: 1984
Număr de pagini: 667
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Immanuel
Calitate: Medie

Link 1: Aici
Link 2: —
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: —

 

Volumul de față pune la dispoziția celor interesați, pentru prima oară în limba română, colecția integrală de texte pe temeiul cărora studiem istoria filosofiei grecești până la Platon. Această delimitare, care satisface doar în parte comandamentele logico-istorice (din etapa clasică includem doar începuturile) este impusă de un considerent de ordin practic, fortuit: redăm pe filosofii din a căror operă prăpădul distrugător al veacurilor n-a lăsat să subziste decât frânturi și ne oprim la punctul PLATON – primul filosof de la care ni s-au păstrat texte integrale. Colecția noastră cuprinde atât fragmente din opera pierdută a filosofilor, cât și mențiunile și comentariile antice asupra lor, aflate în tratatele vechilor autori, fie ei filosofi ori doxografi. Am utilizat într-o considerabilă măsură, ca în toate lucrările similare moderne, opera Die Fragmente der Vorsokratiker, a lui Hermann Diels, căruia îi aducem aici recunoscătorul nostru omagiu comemorativ. Magistrala sa construcție, continuată de Walther Kranz, a ajuns azi la a XII-a ediție, de care ne-am slujit și noi.
Publicat pe

Jean-Jacques Rousseau – Contractul social

Editură: Mondero
An: 2007
Număr de pagini: 160
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Immanuel
Calitate: Bună

Link 1: Aici
Link 2: —
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: —

 

Despre opera sa de căpătâi, Contractul social („un fragment” dintr-o ambițioasă lucrare proiectată și abandonată, Instituțiile politice) se susține că ar fi „un manual de drept politic”. În realitate, Contractul social nu este nici un manual în sensul propriu al cuvântului și nici o carte de drept, cu tot caracterul său normativ. Metoda sa e raționalismul abstract, de tip cartezian: el nu se ocupă de dreptul politic, așa cum apare în manifestările sale pozitive. El este o operă prin excelență de filosofie politică: „Eu cercetez dreptul și raționalul și nu discut despre fapte”, spun el în manuscrisul din Geneva. Ceea ce caută el sunt, de fapt, principiile abstracte și universale ale dreptului politic, principii pe care le consideră absolute. Aceasta se vede și din formularea pe care o dă problemei fundamentale, a cărei soluție e contractul social. La fel, în Scrisoare către marchizul de Mirabeau, Rousseau exprimă în termenii următori „marea problemă a politicii”: „A se găsi o formă de guvernământ care să pună legea în slujba omului”, având în vedere că legea este – cum se va vedea – în concepția sa, emanația suveranului, adică a poporului, expresia „voinței generale”. Dar până a ajunge aici J.-J. Rousseau întreprinsese studii cale i-au permis să schițeze, cu genială intuiție, istoria societății, elaborând, prin Discursul asupra inegalității, o „capodoperă de dialectică”. Lecturile sale despre viața comunităților primitive, bineînțeles în limitele epocii, ca și această sistematizare teoretică a etapelor trecerii la „societatea civilă” i-au determinat pe mulți antropologi și politologi contemporani să-l socotească pe Rousseau drept un precursor nemijlocit al antropologiei politice. Pentru el proprietatea privată nu mai este privită ca un dat natural ci ca un produs istoric. Puterea nu-i apare nici ca o esență teologică, nici ca o construcție juridică, nici ca o cucerire militară, ci ca o sumă de interese.
Publicat pe

Jaroslav Pelikan – Tradiția creștină, vol. 2: Spiritul creștinătății răsăritene, 600-1700

Editură: Polirom
An: 2005
Număr de pagini: 378
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Bună

Link 1: Aici
Link 2: —
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: —

 

Relația creștinismului cu aceste religii necreștine, în special cu Islamul, ține de istoria politică și militară cel puțin tot atât cât ține de istoria doctrinei. Tot așa, relația creștinismului ortodox cu cel eretic, în dezbaterile asupra celor două firi în Hristos sau asupra icoanelor, a fost în mare măsură o problemă politică și doctrinară. Pe când izbucnea, în cursul secolului al VII-lea, controversa legată de una sau două voințe în Hristos, patriarhul Sofronie al Ierusalimului îl lua pe Ștefan, episcopul din Dora, pe drumul Calvarului, vorbindu-i de nevoia unei cristologii ortodoxe în mijlocul terorii musulmane. Într-o predică de Crăciun, din 638, Sofronie se plângea că nu mai poate să-și mențină și în acel an obiceiul de a urma calea păstorilor către Betleem, căci trebuia să se teamă nu de sabia de foc din fața Raiului, ci de sabia cuceritorilor sarazini. Ierusalimul a căzut în mâinile musulmanilor în 638, Antiohia în același an, iar Alexandria în 642-643: dintre cele cinci patriarhii în care, după teoria răsăriteană, stă autoritatea pamântească maximă asupra Bisericii, trei au fost cucerite în răstimpul a cinci ani. De aceea, este de înțeles ca o mărturisire cristologică să conțină o rugăciune de izbăvire „de sub stăpânirea tiranilor, de înșelăciunea persanilor și de îndărătnicia sarazinilor”; ori ca, în mijlocul unei tradiționale reafirmări răsăritene a crezului de la Niceea împotriva latinilor, un patriarh din secolul al XI-lea al Antiohiei să arunce deodată anatema asupra „lupilor arabi, care au prădat Bisericile una câte una”.
Publicat pe

Pierre Manent – O filosofie politică pentru cetățean

Editură: Humanitas
An: 2003
Număr de pagini: 340
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă

Link 1: Aici
Link 2: —
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: —

 

Opoziția pe care am făcut-o și care ne-a lăsat perplecși, între constituția oficială a democrației și realitatea sa oligarhică de nemărturisit, nu e atât de netă și incomodă decât fiindcă cele două aspecte opuse, sau puse în contrast, țin de două discipline foarte diferite, care întețesc și maximizează opoziția – dreptul constituțional sau teoria democrației care stă la baza sa, pe de o parte, și sociologia politică, de cealaltă parte. Nu pretind că opoziția este artificială, ci doar că e scoasă exagerat în evidență prin faptul că cele două aspecte sunt asumate de două discipline distincte; fiecare în parte, vrând să-și păstreze specificitatea și legitimitatea, accentuează tocmai latura care îi face rezultatele incompatibile cu rezultatele obținute de cealaltă disciplină. În general, dacă oricum este dificil să descriem în mod adecvat democrația noastră pentru că e un fenomen uman extrem de complex, această dificultate e agravată, la urma urmei artificial, de faptul că diversele aspecte ale fenomenului sunt asumate de discipline diferite, cel mai adesea incapabile să comunice. După această observație, să o formulăm și pe următoarea: repartiția lumii sociale în discipline, aspecte, puteri riguros separate este o trăsătură generală caracteristică regimului democratic. Este o trăsătură caracteristică democrației, care face ca democrația să fie deosebit de greu de caracterizat. Putem începe din acest punct.
Publicat pe

Abdur Rahman – Anatomia științei

Editură: Editura Politică
An: 1987
Număr de pagini: 263
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Romania Inedit
Calitate: Bună

Link 1: Aici
Link 2: —
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: —

 

Știința poate fi examinată în multe moduri. Unul dintre ele ar fi, de pildă, examinarea tehnicilor și metodelor științei și încercarea de a înțelege caracteristicile care o deosebesc de alte activități omenești. Alt mod ar fi analizarea rezultatelor finale și a fondului de cunoștințe științifice, pentru a înțelege natura și fenomenele ei. De asemenea, s-ar putea studia evoluția științei și cadrul logic al cunoașterii științifice, punând accentul pe imaginile succesive ale universului, pe diversele procese din natură precum și pe elementele de continuitate, în străduința noastră de a ajunge la ele. O altă metodă ar putea fi studiul științei ca activitate. Studierea științei ca activitate prezintă multe avantaje. Printr-un asemenea studiu, multe caracteristici ale științei (care, deși semnificative, rămân neobservate datorită modului de prezentare a noilor descoperiri sau teorii) ar ieși la iveală, contribuind la înțelegerea rolului ei în societate. Mai mult, aceasta poate ajuta la înlăturarea confuziilor pricinuite de diversele definiții propuse pentru știință și de natura schimbătoare a activității științifice în diverse perioade istorice și zone de cultură. Abordarea pur epistemologică sau studiile istorice bazate pe înregistrarea cronologică nu oferă nici un sprijin în evaluarea acestor probleme.
Publicat pe

Michel Foucault – Istoria nebuniei în epoca clasică

Editură: Humanitas
An: 2005
Număr de pagini: 522
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: SDR
Calitate: Excelentă

Link 1: Aici
Link 2: —
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: —

 

De o parte Bosch, Brueghel, Thierry Bouts, Durer și întreaga tăcere a imaginilor. Nebunia își desfășoară puterile tocmai în spațiul purei viziuni. Fantasme și amenințări, pure aparențe de vis și destin secret al lumii – nebunia deține aici o forță primitivă de revelație: revelația că oniricul e real, că până și cea mai mică suprafață a iluziei se deschide spre o profunzime irecuzabilă și că sclipirea instantanee a imaginii lasă lumea pradă unor figuri neliniștitoare care se eternizează în nopțile ei; și revelația inversă, dar tot atât de dureroasă, că orice realitate a lumii se va resorbi cândva în Imaginea fantastică, în acel moment de mijloc al ființei și al neantului care e delirul distrugerii pure; lumea deja nu mai este, dar tăcerea și noaptea încă nu s-au închis asupra sa; ea șovăie într-o ultimă strălucire, la capătul dezordinii care precedă imediat ordinea monotonă a împlinirii. Adevărul lumii se va pierde tocmai în această imagine repede abolită. Toată trama aparenței și a secretului, a imaginii imediate și a enigmei păstrate se desfășoară, în pictura secolului al XV-lea, ca tragică nebunie a lumii. De cealaltă parte, odată cu Brant, cu Erasmus, cu toată tradiția umanistă, nebunia este cuprinsă în universul discursului. Aici se rafinează, devine mai subtilă, dar este și dezarmată. Schimbă scara; apare în inima oamenilor, le reglează și le dereglează conduita; chiar când nebunia guvernează orașele, adevărul calm al lucrurilor, marea natură o ignorează. Dispare repede, când apare esențialul, care este viață și moarte, dreptate și adevăr. E posibil ca toți oamenii să-i fie supuși, dar domnia ei va fi totdeauna meschină și relativă; căci, în fața înțeleptului, se va dezvălui în mediocrul ei adevăr. Pentru el, ea va deveni obiect, și încă în modul cel mai rău cu putință, pentru că va deveni obiectul deriziunii sale. Tocmai prin aceasta, laurii care i se conferă o înlănțuie. Chiar de-ar fi mai înțeleaptă decât orice știință, va trebui să se încline în fața înțelepciunii pentru care e nebunie. Ea poate avea ultimul cuvânt, dar nu este niciodată ultimul cuvânt al adevărului și al lumii; discursul prin care se justifică nu aparține decât unei conștiințe critice a omului.
Publicat pe

Adrian Niță – Noica, o filosofie a individualității

Editură: Paideia
An: 2009
Număr de pagini: 238
OCR: Da
Bookmarks: Nu
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă

Link 1: Aici
Link 2: —
Link alternativ DjVu: —
Link versiune Epub/Mobi: —

 

În interiorul acestei arii tematice ipoteza noastră este că individualul are un rol structural fundamental, asemănător cu cheia de boltă a unei construcții magistrale: sprijină construcția, dar un anumit accent mutat face ca întregul edificiu să se năruiască. Din acest punct de vedere, teoria individualului ne poate oferi un bun punct de intrare în studiul filosofiei lui Noica şi, mai mult, în înțelegerea operei și biografiei autorului. În puține cuvinte, ipoteza noastră este că individualul nu conduce la naționalism, cum susține Alexandra Laignel-Lavastine, căci relația individualism – naționalism are cu totul alte baze. Avem aici în vedere relația cu romantismul. Deși vom testa și o altă ipoteză pc parcursul lucrării, intenția noastră principală este de a vedea dacă nu cumva individualul nicasian este de sorginte romantică. Este evident că miza lucrării noastre este una specială: din punct de vedere ideologic, vom avea ocazia să vedem în altă lumină naționalismul lui Noica, iar din punct de vedere metafizic, vom putea să înțelegem principalele articulații ale teoriei nicasiene cu privire la individual. Totuși, să spunem de la început că nu urmărim să efectuăm o cercetare de istoria literaturii, nici măcar de teorie literară, deși nu putem eluda influențele suferite de Noica dinspre filosofia și literatura romantică. Apropierea lui de Germania, de filosofia clasică, de postkantianism în special, ne poate oferi un bun sprijin.
Publicat pe

Giordano Bruno – Opere italiene, vol. 1

Editură: Humanitas
An: 2002
Număr de pagini: 304
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Excelentă

Link 1: Aici
Link 2: —
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: —

Giordano Bruno, ultimul și cel mai de seamă filosof al Renașterii, rămâne consacrat, printre altele, drept creatorul panteismului modern, potrivit căruia materia universală se află animată de un spirit ce sălășluiește chiar înlăuntrul ei și se identifică cu ea. Deși, mai târziu, panteismul a fost dezvoltat pe o altă cale, și cu mai multă rigoare în raționamente, de către Spinoza, numele cugetătorului italian evocă inițiativa genială a acestei vederi în filosofia ultimelor veacuri. Dar nu numai ideea panteistă, ci și alte elemente importante, care intră în patrimoniul cugetării europene de mai târziu, cum ar fi accepția universului infinit și închipuirea monadelor, își au începutul în mintea marelui gânditor din Renaștere. De aceea, a ne ocupa de principalele probleme în legătură cu activitatea filosofică a lui Giordano Bruno înseamnă a ne coborî la una din sursele cele mai importante ale gândirii moderne.
Publicat pe

Gheorghe Enescu – Filosofie și logică

Editură: Editura Științifică
An: 1973
Număr de pagini: 198
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună

Link 1: Aici
Link 2: —
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: —

 

Fiecare își dă seama că a gândi cu categorii filosofice (materie, spațiu, timp, mișcare, lucru, subiect etc.) nu este același lucru cu a gândi cu noțiuni obișnuite, că există un „specific logic” al filosofiei. Cum își definește filosoful termenii și categoriile? Cum formulează judecăți cu sens? Cum raționează și argumentează? Cum sistematizează?  Iată tot atâtea probleme la care lucrarea de față a încercat să răspundă abordând diferite teme concrete. Pe de altă parte, logica însăși ridică anumite chestiuni filosofice (are o „filosofie specifică”). O expunere intuitivă, utilă înțelegerii primei părți FILOSOFIA, va fi oferită în a doua parte, LOGICA. Fără a mă limita la lucruri cunoscute (dimpotrivă, am insistat asupra unor considerații proprii) am expus partea de logică în așa fel încât ea să fie accesibilă și filosofilor care au aversiune față de aparatul matematic (prin urmare, aproape că nu am utilizat acest aparat). O serie de idei privitoare la logica topologică, logica impreciziunii şi logica deontică vor da filosofului un material de meditație și vor fi deosebit de utile eticienilor și juriștilor. Cartea se adresează specialiștilor și nespecialiștilor interesați în problematica logico-filozofică, universitarilor și studenților.
Publicat pe

A. C. Grayling – Wittgenstein (Maeștri spirituali)

Editură: Humanitas
An: 1996
Număr de pagini: 207
OCR: Da
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Excelentă

Link 1: Aici
Link 2: —
Link alternativ DjVu: Aici
Link versiune Epub/Mobi: —

 

În această scurtă prezentare a lui Wittgenstein îmi propun să realizez două lucruri. Primul este să clarific, pentru cititorii nespecialiști, principalele coordonate ale gândirii lui Wittgenstein. Al doilea este să înfățișez locul gândirii sale în filosofia analitică a secolului al douăzecilea. Nici unul dintre aceste țeluri nu este ușor de atins în cadrul unei cărți scurte. Există o serie de motive pentru aceasta. Principalul este că scrierile lui Wittgenstein sunt numeroase, complicate și obscure. Ca urmare, ele suscită interpretări alternative și au primit multe asemenea interpretări. Pentru a-i face dreptate deplină lui Wittgenstein ar fi nevoie de o examinare detaliată și de aceea mai extinsă a scrierilor sale, precum și o discutare a voluminoasei literaturi care a crescut în jurul operei lui. Aici nu putem oferi nimic de acest gen. Țelurile mele sunt deci concepute cu modestie. Prin „principalele coordonate” înțeleg exact asta și pornesc de la ideea că cititorul nu posedă cunoștințe prealabile de filosofie.