Lună: octombrie 2019

Blaga crede că există reprezentări de excelență, valori după care se conduce judecata celui ce apreciază sistemele metafizice, așa cum există valori după care se conduce judecata artistică. Nu există însă criterii situate deasupra tendințelor și înclinațiilor caracteristice spiritului unei epoci istorice precum și a celor ce țin de structura personalității celui ce judecă și, în acest sens, nu există argumente constrângătoare pentru sau împotriva unui sistem metafizic. Fără îndoială că un spirit exersat metafizic va distinge ușor creațiile sistematice geniale de plăsmuiri imaginative mai pedestre ce împărtășesc cu primele năzuințe de a oferi o reprezentare globală asupra „arhitecturii existenței” și nu pot i supuse unui control concludent al experienței comune sau științifice. Preferințele pentru una sau alta din creațiile majore ale geniului metafizic vor depinde însă de o orientare spirituală cu un pronunțat caracter personal. Construcții metafizice esențial diferite, ireconciliabile, vor putea fi apărate și criticate tot atât de bine de spiritele exersate fără ca lipsa consensului să poată arunca o îndoială asupra calificării sau integrității celor ce judecă. Puține discursuri cu privire la natura și finalitatea demersului metafizic par să impună atât de puține rigori și restricții inițiativelor spiritului creator și evaluării rezultatelor acestor inițiative. Regimul operei metafizice, așa cum se configurează el în reflecțiile metafilosoice ale lui Blaga, este cu totul analog celui al operei de artă. Creația este orientată și, în acest sens, limitată în orizontul ei de spiritul timpului, al locului, de aptitudinile și predispozițiile autorului, iar evaluarea și critica operei în aceeași măsură de actori personali, contingenți și istorici. Dincolo de rigorile conceptului și ale argumentării, pe care Blaga este dispus de altfel să le atenueze și să le relativizeze, libertatea de mișcare a spiritului în creația metafizică este întru totul comparabilă cu cea de care se bucură artistul. Rareori pare să fi fost gândită și practicată metafizica într-un fel ce o distanțează atât de clar de rigorile cunoașterii obiective.

Pentru orice filozofie monistă – precum aceea a lui Plotin – problema existenței și a originii răului ridică o dificultate considerabilă, deopotrivă morală, logică și ontologică: căci, admițându-se că Dumnezeu, Binele absolut sau Unul creează totul, Binele devine cauza – fie și ultimă – a Răului radical și, invers, Răul devine efectul ultim al Binelui. Prin urmare, Binele nu va mai fi complet bun, deoarece creează Răul, iar Răul – identificat de Plotin cu Materia – nu va mai fi complet rău, deoarece are o participare la Bine. Dificultatea poate fi ocolită, cumva, fie diminuându-se Răul și transformându-l într-un bine foarte atenuat, fie considerându-l necreat, dar, în acest ultim caz, el devine un principiu independent și egal Binelui – ceea ce înseamnă acceptarea dualismului. E verosimil că Platon deja adoptase această ultimă soluție, atunci când, în Republica, declarase că „zeii trebuie considerați responsabili de lucrurile bune și că trebuie căutate alte cauze ale răului decât zeul”. În orice caz, aceasta fusese interpretarea adoptată de unii predecesori platonicieni ai lui Plotin, precum Numenios din Apameea, al cărui dualism reiese în mod evident. Dimpotrivă, succesorii neoplatonicieni ai lui Plotin, precum mai ales Proclos, au adoptat prima variantă, cea monistă, au desființat Răul radical și au considerat Materia ca nefiind nici bună, nici rea, deoarece ea participă – chiar dacă într-o măsură minimă – la Bine. Cât despre Plotin, credem că el a respins orice soluție facilă și a încercat rezolvarea frontală a acestui dificil paradox: după el, nici dualismul predecesorilor, nici „ameliorarea Răului” încercată de succesori nu sunt soluții acceptabile. Vom încerca în cele de față să arătăm aici că soluția sa ingenioasă este înscrisă în însuși sistemul său de gândire și că ea e consistentă cu principiile acestui sistem.

Filozofii presocratici erau preocupați în mare măsură de probleme despre care se poate spune că au fost de mult rezolvate și că prezintă acum doar un interes pur istoric. Dacă Pământul este rotund sau plat nu mai constituie un subiect de dezbateri, iar dacă vrem să descoperim originea și alcătuirea stelelor, este greu de crezut că ne vor putea ajuta speculațiile lui Xenofan sau ale lui Anaxagoras. O dată cu schimbarea intervenită în filozofia secolului al V-lea, suntem introduși în dezbaterea unor probleme care sunt la fel de relevante acum ca atunci când au fost ridicate de sofiști. Orice am crede despre mișcarea sofistică, trebuie să fim cu toții de acord că (după cum se exprimă Alban Lesky în a sa istorie a literaturii grecești) nici o altă mișcare intelectuală nu poate fi comparată cu ea în ceea ce privește trăinicia consecințelor și că problemele pe care le-au pus sofiștii nu au fost niciodată lăsate să cadă în desuetudine în istoria gândirii occidentale, până în zilele noastre. Aceasta reiese cu claritate din multe scrieri recente despre acea epocă, în care chiar cărturari de profesie prezintă opoziția dintre punctele de vedere sofistice și cel platonic într-un spirit nu atât de cercetare istorică obiectivă, cât de vehement partizanat. Este dificil să rămâi imparțial atunci când dezbați probleme care sunt de o importanță atât de vitală pentru menținerea valorilor civilizației contemporane.