Lună: septembrie 2019

Volumul de față cuprinde cea dintâi versiune românească a celui de al patrulea dintre dialogurile filozofice italiene ale lui Giordano Bruno și primul dintre dialogurile așa-numite morale (precedentele trei fiind cunoscute ca dialoguri cosmologice). El este parte integrantă a seriei complete a operelor scrise de marele filozof în limba italiană, serie ce cuprinde șase dialoguri filozofice și comedia Lumânărarul. Amintim că publicarea integrală a acestei serii este gândită de editura Humanitas ca un proiect unitar și că întregul ciclu este precedat de un amplu studiu monografie semnat de Edgar Papu și de o cronologie, pe care cititorul român le găsește în primul dintre volumele seriei, Cina din Miercurea cenușii. Pentru deslușirea dialogurilor succesive sunt de ajuns, credem, notele de la sfârșitul fiecăruia dintre ele.

Răspunsul lui Spinoza la problema existenței poate fi redat succint astfel: toate lucrurile care există, există în mod necesar într-o interdependență completă. Metafizica rezultantă conduce la anumite implicații neliniștitoare în ceea ce privește înțelegerea de sine a omului. Într-un anumit sens, mentalitatea poate fi o trăsătură specific umană; cu toate acestea, orice lucru din lume este exprimabil atât ca idee cât și ca obiect fizic, iar relația dintre idei și lucrurile întinse este oarecum ușor de înțeles prin această teorie a atributelor. Mai mult, monismul lui Spinoza generează o idee paradoxală în legătură cu persoana umană. Se pare că persoana individuală nu este deloc un individ. Și nici altceva. Filozoful pare să nege identitatea, separabilitatea și suficiența de sine a persoanei, iar omul, ca parte a naturii, nu pare să fie în schema lucrurilor un aspect mai important decât sunt stâncile, pietrele sau copacii.

Titlul acestei cărți poate părea unor persoane culte ciudat, iar subiectul, nefamiliar. Totuși sintagma pe care am ales-o pentru titlu a fost multă vreme una din cele mai cunoscute în vocabularul filozofiei, al științei și poeziei reflexive occidentale; iar concepția care, în timpurile moderne, a ajuns să fie exprimată prin această sintagmă sau prin unele similare a fost una din cele mai puternice și persistente presupoziții în gândirea occidentală. A fost de fapt, până acum un secol, cea mai răspândită concepție despre alcătuirea generală a lumii, despre modelul constitutiv al Universului și, ca atare, a predeterminat în mod necesar ideile curente asupra multor altor chestiuni. Prin urmare, adevărata ciudățenie este că istoria acestei concepții nu a fost până acum scrisă, iar înțelesul și implicațiile ei nu au fost analizate. Încercând acest lucru acum, voi prezenta ceea ce, după părerea mea, ar trebui să fie, dar evident nu sunt, adevăruri istorice general știute. Dacă nu sunt, îndrăznesc să sper că această carte va ajuta ca ele să devină astfel. Multe fragmente separate din această istorie au fost înfățișate înainte, și de aceea pot fi mai mult sau mai puțin familiare. Ceea ce pare că trebuie încă relevat este relația lor cu un singur complex foarte răspândit de idei, și prin aceasta relațiile lor reciproce. Anume faptul că folosirea sintagmei „Lanțul Ființei” ca nume descriptiv pentru Univers a fost de obicei un mod de a atribui acestui Univers trei caracteristici pregnante, specifice și foarte neobișnuite, de asemenea că aceste caracteristici implicau o anumită concepție despre natura lui Dumnezeu; că această concepție a fost secole de-a rândul asociată cu o alta, față de care se afla în opoziție latentă, o opoziție care în cele din urmă a devenit evidentă; că cea mai mare parte din gândirea religioasă occidentală a intrat astfel în profund conflict cu sine însăși; că acestor presupoziții despre alcătuirea Universului li s-a asociat o presupoziție despre valoarea supremă, aflată de asemenea în conflict cu o altă la fel de răspândită concepție despre bine – prima dintre ele având consecințe de-abia în perioada romantismului; că această idee despre valoare, împreună cu credința că Universul este, ceea ce termenul „Lanțul Ființei” afirma că este, a furnizat principala baza pentru majoritatea încercărilor mai serioase de a rezolva problema răului și de a arăta că alcătuirea Universului este inteligibilă și rațională și că aceeași credință despre structura naturii constituie fundalul științei moderne foarte timpurii și de aceea a influențat formarea ipotezelor științifice în diverse moduri – toate acestea sunt câteva din faptele istorice mai generale pe care am încercat să le expun și să le ilustrez cu anumite detalii.

Despre metafizică s-a discutat, se discută și se va discuta și în viitor la o tensiune ideatică și cu o înverșunare polemică pe care alte discipline ale spiritului nu le-au cunoscut, nu le cunosc și nu le vor cunoaște, probabil, niciodată. Unii filosofi o pozitivează fără nici o rezervă, alții, deși în linii mari o apreciază, nu uită, totuși, să-i aducă și critici și, în fine, alții îi contestă orice merite. Care să fie explicația acestei istorii atât de frământate și deschise unui viitor cel puțin la fel de convulsionat? Desigur că explicația constă în obiectivele majore pe care această disciplină și-a propus să le urmărească, precum și în mijloacele vizate în atingerea scopurilor sale. Întrebarea de la care ea pornește se poate formula astfel: oare fundamentul însuși a tot ceea ce este coincide el cu „materia” care devine și se transformă? În prelungirea acestei întrebări apare imediat o altă interogație de natură filosofică: oare principiul de întemeiere a lumii n-ar trebui identificat mai degrabă cu ceva imaterial, imobil și etern? Metafizicienii înclină să răspundă afirmativ la problema pe care o pun. Realitatea „ultimă” a lumii, cred ei, este o realitate ideală, suprasensibilă, „invizibilă”, de cunoscut numai cu ochii minții, numai cu sufletul intelectual, numai cu intelectul. Acestei realități suprasensibile metafizicienii i-au dat numele de ființă.

Rene Descartes a avut o perioadă destul de scurtă de activitate și s-a apucat târziu de lucru. Astfel, el nu și-a început cercetarea susținută în filosofie și în științele naturii până în 1628, când avea treizeci și doi de ani; i-au trebuit mai bine de nouă ani să publice ceva, iar ultima lucrare publicată în timpul vieții a apărut la doar doisprezece ani după prima, în 1649. Nu a scris mult. Cu toate acestea, a adus contribuții fundamentale în fizică, matematică, optică și a făcut observații utile în alte domenii, în special în meteorologie și fiziologie. Realizările lui ar fi fost destul de remarcabile chiar dacă s-ar fi limitat la științele naturii. Însă domeniul preocupărilor sale a fost mult mai vast.